Hackerville – despre rețele și regăsiri

În general tendința este următoarea: prezența aduce atenție, absența aduce uitare! Ceea ce vreau eu să spun este faptul că, odată ce nu mai acorzi la fel de multă atenție unei sarcini – scrisului pe blog – tendința firească ar fi o lipsă de interes din partea celorlați față de blogul tău.

Totuși, uneori, oamenii te surprind! O surpriză frumoasă a fost și mesajul Adei Vlad, care mi-a trimis o invitație dublă la premierea primelor două episoade ale serialului Hackerville. Proiecția a avut loc în Aula Magna a Universității de Vest, în cadrul festivalului Les films de Cannes à Timișoara.

Hackerville – în linii mari despre codarea unor servere

Serialul este o producție originală HBO Europe, coprodusă de TNT Serie și creată de Ralph Martin și Joerg Winger. Primul sezon are șase episoade, primele două fiind proiectate ieri în cadrul avampremierei.

Acțiunea serialului se petrecere atât în România, cât și în Germania. Într-o zi la una dintre cele mai mari bănci din Germania, o rețea de hackeri români dau un atac cibernetic. Fiind singura angajată care cunoaște limba română, Lisa Metz (Anna Schumacher), expert german în infracționalitate informatică, primește ca sarcină arestarea vinovaților. Ajunsă în orașul natal, ea va lucra la acest caz împreună cu polițistul român Adam Șandor, interpretat de Andi Vasluianu. Împreună îi dau de urmă tânărului hacker (Voicu Dumitraș).

Ca orice serial, acțiunea se desfășoară pe două planuri. Dacă aparent, Lisa Metz este portretizată drept o femeie puternică, corectă și motivată să demaște hackerul, în esență, în spatele măștii de investigator, se află un om instabil emoțional.

La plecarea ei în Germania, tatăl său, Walter, interpretat de Ovidiu Schumacher, o avertizează să fie atentă și să nu se încreadă în nimeni. Inițial aceast sfat pare a fi unul deplasat, ținând cont că Lisa este o femeie în toată firea. Totuși în defășurarea de cadre, explicația nu întârzie să apară.

Anii comunismului în România. Familia Metz, doi părinți și fiica lor, stă la o casă în orașul de pe Bega. Securitatea. Motivul emigrării acestora în Germania. Presiune mare. Mama comite sinucidere. Reîntoarecerea în țară – o imposibiliate psihică.

Cu ocazia vizitei de lucru în Timișoara, cu o poză a casei părintești în mână, Lisa revizitează casa, căreia, cu ceva timp înainte, îi spunea ”acasă”.  Suferind un puternic dezechilibru, ea se întoarce la hotel unde își caută alinarea în alcool.

Trezită a doua dimineață parcă dintr-un vis, Lisa merge la secția de poliție unde este anunță că are un vizitator. Despre cine este vorba și care este relația ei cu „necunoscutul” veți afla în noul serial Hackerville.

Ce-mi place la povestea acestui serial este modul în care umorul se îmbină cu scenariul polițist, urmat apoi de momente lungi de liniște și introspecție. Hackerville este un serial al contrastelor, al jocului între real și imaginar, între tehnologie și umanitate.

Hackerville este filmat atât în Timișoara și București, cât și în Frankfurt. Filmările au început în primăvara acestui an și s-au sfârșit în toamnă. Premiera pentru publicul larg va fi pe data de 4 noiembrie pe HBO și HBO Go.

Când închizi aparatul foto pentru a-ți deschide ochii

”Am fost la eveniment! Voiai și tu să vii? Stai calm, am filmat integral evenimentul! Îți trimit?”

E frumos să vezi că în ultima vreme există un interes ridicat pentru evenimente culturale, indiferent de durata acestora. Îmi place să văd cum aceste evenimente ”atipice” timișorenilor încep să fie frecventate de ei.
Totuși mi se pare deranjant să vezi că tot al zecelea om de la eveniment folosește telefonul excesiv. Pot înțelege că, fiind în era tehnologiei, un story pe rețelele de socializare este un must – este confirmarea că ”da, nu sunt acasă, da, am viață socială!”. Pot înțelege și ideea, că dacă evenimentul are mai multe puncte de interes (scene, obiecte de decor, proiecții pe clădiri), dorința este să surprinzi o poză-amintire cu fiecare element.
Însă ceea ce nu înțeleg este de ce publicul timișorean devine asemenea unor asiatici în concediu în Europa? Îmi place multiculturalitatea. Apreciez deschiderea pe care o avem, posibilitatea de-a prelua din alte culturi obicieuri de purtare în societate. E o formă de educație, de autodezvoltare. Însă, ca orice, și împrumutul de cutume trebuie selectat atent. Mă înclin în fața artei ceaiului la japonezi, dar resping ideea burn out-ului.
De aceea propun să ne înclinăm ideii de-a vizita alte continente, dar să respingem ideea ca aparatul foto să ne fie dublarea vizuală. Un eveniment nu se poate trăi doar prin simțul vizual. Un live pe facebook nu va egala experiența de-a fi prezent în momentul desfășurării evenimentului.

Sfat pentru viitoare evenimente

Când te duci la un eveniment puneți această întrebare:

Din ce prismă vreau să particip la acest eveniment?

Particip pentru mine sau pentru alții? (sunt jurnalist, cameraman, blogger etc).

Dacă participi ca presă, go for it! Filmează, documentează, scrie și surprinde cât mai multe. Totuși, dacă participi ca spectactator, încearcă să-ți închizi aparatul foto și bucură-te de eveniment. Folosește-te de toate simțurile. Ascultă muzica, închizindu-ți ochii. Deschide-ți ochii larg și încearcă să fii atât de atent la eveniment, încât să uiți să respri. Respiră ușurat că … pe acest eveniment nu l-ai ratat, ascunzându-te în spatele unui aparat!
În altă ordine de idei, azi și mâine, pentru doritori Asociaţiei Timişoara Capitala Culturală Europeană v-a pregătit un eveniment plin de lumină și dinamism. Vorbim despre Lumina Libertății, eveniment început ieri, care are loc în Piața Libertății, începând cu ora 20:30. Publicul va avea ocazia să urmărească povestea lui Luca, un muzician născut în 1918, show acompaniat de muzică simfonică, circari și proiecții pe clădiri.

Ne vedem în piață!

Daniel Opriș

De-a joaca ascunsa cu frica

 

Well you look like yourself
But you’re somebody else

Well you talk like yourself
No, I hear someone else though

Un articol care să-ți amintească de tine.

Trăim intens cu programe plănuite la minut. Suntem prinși într-o fugă continuă – dar nu eternă. Inevitabil se vor ivi momente în care programul se va termina, ieșirile în oraș se vor rări și orice liant de care am vrea să ne prindem pentru a continua agitația va dIspārea. După fugă îndelungată să te oprești este dificil, atât fizic, cât și mental. Alergi, te agiți, corpul se obișnuiește la mișcare, crești viteza. Alergi. Te detașezi de orice. De lume, de Tine și apoi… brusc, îți simți respirația. Ai senzația că amețești. simți că timpul se dilată. Corpul se relaxează. Mușchii ochilor se relaxează. Te uiți într-un punct fix. Te apucă frisoanele. durerea de cap. plânsul. Îți revezi viața la persoana a III-a, exact de unde te-ai părăsit.

Când extern totul se oprește, agitația continuă intern.

Zilnic trecem pe lângă oameni. În câmpul vizual ne intră sute de obiecte, cărora nu le dăm importanță, dar care rămân stocate pe retină sau în subconștient. Trecem pe lângă. Nu dăm importanță. Visăm anumiți oameni. Nu ne explicăm proveniența. Întâlnim oameni la care doar visam (sau pe care îi urmăream pe rețelele de socializare). Ne bucurăm.
Nu vrem să ne conștientizăm emoțiile. Nu vrem să ne descifrăm. Nu vrem să înțelegem mai mult decât ne este „predat”. Singurătatea ne sperie. Mă sperie. Poate pe tine nu.
Inițial credeam că făcem lucruri doar din egoism și autosuficiență. Din motivul că eu vreau să fiu mai la superlativ decât celălalt. Acum cred că egoismul este motivul pe care n-il repetăm, din frica de-a rosti motivul primar: frica. Ne este frică de singurătate. Ieșim cât mai des. Ne este frică de un refuz. Ne programăm măcar patru întâlniri pe zi – una tot se va termina cu un răspuns pozitiv. Ne este frică de imaginea noastră în societate. O imagine pe care ni s-a creat înainte să ne-o creem. Frica de un „eu” într-o lume de „noi”, în care „eu” să fie pe placul lui „noi”, dar eul puțin mai bun decât ei.
poză: Elliott Erwitt, 1963

versurile de la început: Flora Cash – You’re Somebody Else

Metafora vinietei – prevenția în trafic

Prevenția în trafic nu este asemenea unei viniete. Ea nu are o perioadă de valabilitate și nu se aplică doar într-o țară.

În ultima vreme ziarele și rețelele de socializare au început să fie împânzite de știri care anunțau accidentente de diverse gravități.  Actorii acestor dezastre nu proveneau mereu din aceași tabără. Era un triunghi vicios. Era una dintre aceste relații: pieton-șofer, biciclist-șofer și șofer-șofer. Cum adevărul este la mijloc, rareori vom putea indica ferm a cui a fost vina. Despre morți numai de bine, dar trauma rămâne celor vii sau familiei decedatului.

Succesul provine din soluționarea unei nevoi

E nevoie de educație, indiferent de domeniul la care ne referim. Oamenii datorează ceea ce sunt acestor trei piloni (importanța fiind în ordine descrescătoare): ereditate, educație, mediu. Educăm dacă bagajul permite, dar și odată ce fundația este bine ancorată în principii sănătoase și dorință de cunoaștere perpetuă, mediul nu va putea dărâma individul.

De aceea discuția despre educația rutieră nu trebuie purtată doar în mașina unei școli de șoferi sau în familie, ci la o masă rotundă. E nevoie de dezbatere ghidată pe trei piloni: problemă-opinie-soluție. Fiecare, indiferent de tabăra pe care o reprezintă (pieton, biciclist, motociclist, șofer) trebuie să ia parte la găsirea unui consens. Problema traficului ”sănătos” ne afectează pe toți. Unii își spun opinia. Puțini găsesc soluții.

Este o interdependență atât la nivel microcosmic (între membrii familiei), cât și macrocosmic (societate). Degeaba copilul învață să pedaleze, privind mereu drumul, când părintele conduce mașina privind ecranul telefonului (făcând un live). Înainte să înțelegem, imităm.

Prevenția în trafic nu este asemenea unei viniete. Ea nu are o perioadă de valabilitate definită și nu se aplică doar într-o țară. Poate data viitoare când te vei urca la volanul unei mașini, îți vei aminti de metafora vinietei.

”Pietonul și biciclistul nu îți sunt inferiori, ci preferă să se deplaseze diferit.”

Fotografie de copertă realizată de Flavius Neamciuc

[interviu] Diana Luce: Câmpiile. În orice sezon.

Cum am întâlnit-o pe Diana Luce? Simplu, prin neprezență.
Am întâlnit-o într-o joi. Am întâlnit-o într-o ceainărie. Joi, la ceainărie, am întâlnit-o pe Diana beând un ceai rece în mijlocul unei câmpii.
Nu am spus că va fi un text simplu. Diana e un om complex. Artiștii sunt oameni haotici, dar organizați în dezordinea lor. Cum e Diana rămâne de aflat… Cert este că numele ei o fi având punctul pe i pus, însă personalitatea ei este ondulatoare. Ea este o persoană gingașă, asemenea unei flori de câmp în bătaia vântului. Fragilă, dar mirosul ei rămâne mult timp.

Ce te definește ca persoană?

Aș spune că toleranța în ideea în care cred că primim ceea ce oferim. De aceea pot să afirm că sunt un om deschis, care susține diversitatea, orice formă ar îmbrăca aceasta.

Ce plăceri vinovate ai?

Zahărul și Netflix, precum și plăcerea dată de procrastinarea conștientă, dar justificată de ideea că sub presiune voi da randament mai bun (ceea ce uneori se și întâmplă).

Ce te face să dansezi de fericire?

Câmpiile. În orice sezon. Optimisul pe care ți-l inspiră câmpia primăvara. Romanța verii într-un spațiu deschis, înflorit și cald. Nostalgia toamnei. Speranța că totul va fi bine, că orice încercare poate fi depășită, în timpul iernii.

Care este cea mai mișto experiență/amintire pe care ți-a produs-o întâlnirea cu oameni?

Cele mai speciale întâlniri pentru mine, sunt cele în care există o conexiune spontană, frapantă, pe care nu poți să o explici în cuvinte. O astfel de întâlnire, a putut spre exemplu să transforme o seară banală într-o amintire pentru totdeauna.  

Când erai mică cum îți imaginai că va arăta viitorul tău? Ce visai să fii?

Îmi imaginam că voi fi profesoară de franceză, pentru că și atunci și acum mi se pare fascinant să poți defini vacanța mare ca fiind o vacanță de aproape 3 luni. Franceza pentru că încă mi se pare chic.

Între timp, am devenit avocat cu o pasiune imensă pentru artă si estetică, fără vacanțe atat de lungi, dar cu aptitudinea de a gestiona timpul astfel încât să dau prioritate pasiunilor mele.

De unde pasiunea pentru flori de câmp?

Aș spune că e o pasiune asociată cu atracția pentru simplu și natural. Le asociez cu ceea ce reprezintă fidelitatea față de propria natură. Aceea modalitate firească de a fi, indiferent de intemperii. Evident e o analogie cu natura umană, convingerea mea fiind ca frumusețea fiecaruia iese la iveală mai cu seamă atunci când suntem fideli naturii noastre. Departe de convenții sociale, estetice, culturale etc.

Într-o lume de plastic, tu surprinzi naturalețea. Cum de? De ce?

E o manifestare care îmi vine natural. Timpul pe care mi-l acord ca să mă refac, să mă energizez, este petrecut în natură. În plimbări lungi prin parcuri, câmpii, dealuri, păduri. Ierbarele mele reprezintă materializări a ceea ce-mi inspiră natura. O îmbinare a dorinței de a reda viața ramelor vechi, prin restaurarea lor și năzuința de a expune natura și naturalul în interiorul acestora. Sunt obiecte de decor inspirate de natură și create din materiale naturale, care sugerează o atitudine mai conștientă asupra consumului și a consumerismului, precum și un îndemn înspre o relație aparte cu natura.

Cu ce culoare/culori ai asocia procesului tău de creație?

Cu lumina, indiferent ce nuanțe ar lua aceasta în raport cu obiectele pe care le atinge.

Prima lucrare compusă și povestea ei.

Prima lucrare a fost o incercare de a reproduce intr-o estetica mai actuală, ierbarul făcut de mine în clasa a IV-a.

Am găsit într-un weekend acest ierbar și am rămas fascinată de plantele presate în urmă cu mai bine de 15 ani. De faptul că unele și-au păstrat nuanțele, de forma lor, de ideea în sine de conservare.

Înrămarea lor a venit ulterior, ca o idee de asociere a acestor obiecte nou create, cu pasiunea mea pentru rame vechi și ideea de a le readuce la viață, de a le da o funcționalitate nouă.

Cum ai portretiza omul care îndrăgește arta ta?

Aș spune că sunt persoane cu o sensibilitate aparte, conectate cu natura și naturalul din jurul lor. Persoane care apreciază estetica simplă și organică.

Care este mesajul din spatele expoziției Peren 0.1?

Este o expoziție despre iubire, însă și despre sentimentele conexe ei: eternitatea, nostalgia, frica, trecerea timpului, sugerate toate atât împreună cât și în contrast, prin intermediul macului.

Expozitia se prezintă sub forma unui câmp, imaginar incandescent, în care manifestarea gândurilor, a iubirii poate în sfârșit să aibă loc, să fie sesizată de simțuri.

Roșul are in general o simbolistică pozitivă, însă în contrast cu fragilitatea florilor poate sugera diversitatea trăirilor noastre.

Perenitatea este în general, un fenomen asociat plantelor, însa privind alegoric, o înrădăcinare sănătoasă, are asupra oamenilor aceeași capacitate de a genera stabilitate și rezistență indiferent de circumstanțe.

Expoziția are loc din 21 iulie până în 18 septembrie la ceainăria Cărțurești din Piața Unirii.