[interviu] Reflektor x Ina Biebel

Ina e prietena pe care și-ar dori-o oricine. Știe mereu ce evenimente se întâmplă în urbea de pe Bega și cumva, într-un mod specific ei, te convinge că e musai să mergi la acelea. Și crede-mă, nu e puțin lucru să găsești o persoană care să te convinge să mergi la Bumblefoot, un artist (aproape) diametral opus gusturilor tale și totuși să-ți placă.
Momentul Andreea meets Ina a fost nici mai repede, nici mai târziu de data 26 octombrie anul curent. Concertul Ben Caplan a fost cadrul și motivul pentru care Reflektor va fi un punct de referință în ”posibile localuri de ieșit cu prietenii”. (pentru curioși, Anca are scris un articol despre concertul lui Ben).
Deși Ina promovează multe idei (Bereta TM, Viniloteca, USE-IT Timișoara), în acest articol vom vorbi despre Reflektor.
Reflektor- localul de care timișorenii aveau nevoie, dar cu care încă se familiarizează.

poza1-exported

REFLEKTOR


Reflektor Venue a venit ca o necesitate mai mult decât orice. […] Un loc care să susțină scena muzicală locală și care să aducă în fața publicului timișorean și artiști “de afară” era – mai mult decât orice – obligatoriu.

Care e povestea Reflektor Venue?

Ca orice plan făcut într-o după-amiază prelungită, a însemnat să convingem pe cineva să se arunce cu capul înainte pentru o ambiție altruistă. Aceea să existe un loc în care să se întâmple constant cântări pentru simplul fapt că era nevoie. Pentru că la Viniloteca nu puteam face asta și pentru că nu mai era timp de așteptat.

De unde a venit inspirația pentru nume?

Mă mai fac vinovată de câteva nume: Dushky, Bereta, Viniloteca și cumva în “familia” noastră extinsă s-a propagat ideea asta cum că noaptea, când nu pot să adorm, fac jocuri de cuvinte.

Iar când doi prieteni puneau la cale “un club în care să se cânte live” – așa cum mi s-a prezentat proiectul, am fost pusă în fața deciziei de a alege un nume pentru că nu știau pe altcineva care să îi ajute. Am avut la dispoziție mai bine de o lună, dar e evident că am ajuns în ultimul moment fără rezultat. Așa că, după cel mai scurt brainstorming făcut vreodată (la telefon), s-a ajuns la Reflektor. Pentru că se dorea un nume scurt, românesc (but with a twist). Și cam în 5 secunde s-a ajuns de la Spotlight la Reflector, dar cu K (pentru că dă mai bine în promovare). Și asta a fost tot… Alte variante nu au existat.

Cât de greu/usor e să aduci artiști internaționali la Timișoara?

Nu e deloc greu. Artiștii internaționali vor să cânte. Oriunde, pe orice scene, în orice oraș, cu atât mai mult în locuri de care nu au auzit (încă). Și până acum, artiștii care au trecut pe la Reflektor au plecat de la Timișoara, de fiecare dată, cu uimirea că publicul e extrem de primitor și activ, iar orașul – neașteptat de frumos. E o satisfacție peste măsură pentru noi.

Ce planuri de viitor aveți?

Să aducem nume mari la Reflektor care să susțină concerte de club. E un cu totul alt sentiment să vezi o trupă pe care o aștepți într-un cadru intim, în comparație cu aceeași trupă care perfomează la un festival. Acolo interacțiunea artist-trupă e intermediată și întreruptă de atât de mulți factori adiacenți. E alt feeling general la festival – unde nu e doar despre muzică, dar legătura personală se pierde în mulțimea de oameni.

exported

TIMIȘOARA


Nu poate exista comunitate fără locurile în care să se nască o comunitate. Inițiativele de genul acesta trebuie încurajate la orice nivel s-ar forma ele. Nișele de orice fel duc inevitabil la trendurile de masă.

Cum vezi contribuția acestui local la imaginea orașului nostru?

Majoră. Mai mult decât majoră. Venues, cluburi, localuri și orice alte forme de organizare în care să se întâmple și în care să ia naștere orice manifestare artistică ar trebui să fie cât mai multe în oraș. Nu poate exista comunitate fără locurile în care să se nască o comunitate. Inițiativele de genul acesta trebuie încurajate la orice nivel s-ar forma ele. Nișele de orice fel duc inevitabil la trendurile de masă. Avem nișe creative, artistice, muzicale etc., vom avea inevitabil – și absolut necesar – și mase consumatoare de așa ceva.

La concertele voastre au fost situații în care au venit turiști special pentru un artist?

Turiștii sunt mai ușor de convins să se rupă de miezul orașului în care localnicii sunt obișnuiți să se învârtă, pentru că turiștii nu știu cât de centrală e sau nu e o locație. Nu știm dacă au venit turiști special pentru vreun concert de la Reflektor (în afara artiștilor, care au fost, mai toți, turiști în Timișoara), dar am avut străini la evenimentele noastre. Dar satisfacția cea mai mare a venit tot de la localnici, care nu au fost puțini, dar care au fost sinceri când ne-au mulțumit pentru prezența unor artiști la Timișoara precum Ben Caplan, Battleme, Otherkin sau Ron Thal (Bumblefoot). Confirmarea că ai ales bine și că nu ai lucrat în gol e cea mai bună validare a unui job.

Cum va arăta Reflektor în anul 2021?

Și mai bine. Cu ani de experiență în spate. Cu public dedicat și cu o istorie muzicală solidă. Cu un portofoliu de invidiat și cu evenimente sold out. Va fi unul din multele localuri din oraș de această amploare în care să se întâmple orice fel de evenimente muzicale/ artistice/ culturale. Și mai sper că artiștii care vor fi trecut pe la noi cândva, să meargă la nivelul următor, tot în orașul nostru, dar la concerte de stadion…

dav

PR LIFE


Alergi mult, vorbești mult, scrii și mai mult, schimbi sute de mailuri, dai mii de clickuri pe zi, încarci telefonul de mai multe ori pe zi, comprimi multă muncă în puține ore și jobul nu se încheie până când artistul nu coboară de pe scenă și pleacă din orașul tău.

Cât de greu este să fii PR la Reflektor?

Nici un job nu pare greu dacă atunci când tragi linie spui că da, a meritat. Alergi mult, vorbești mult, scrii și mai mult, schimbi sute de mailuri, dai mii de clickuri pe zi, încarci telefonul de mai multe ori pe zi, comprimi multă muncă în puține ore și jobul nu se încheie până când artistul nu coboară de pe scenă și pleacă din orașul tău. Și atunci rămâi așa cu o ușoară nostalgie post-concert, dar trebuie să treci la următorul event.

Cumva există un pattern și îl păstrezi în proporție de 60-70%, dar fiecare eveniment e diferit și te adaptezi. Partea cea mai grea îmi pare totuși comunicarea concomitentă a concertelor (de multe ori chiar și 3-4 pe săptămână), pentru că fac mereu exercițiul prin care mă pun în pielea publicului bombardat de evenimente (cu toate că “Nu se întâmplă nimic în Timișoara“) și încerc să îmi dau seama dacă nu îl agasez sau bulversez cu informația pe care o trimit către el.

Care grup de vârstă crezi că este o provocare să-l aduci la evenimentele voastre?

Segmentul 18-25 de ani.

Publicul Reflektor este – până acum, din ceea ce am reușit să compilăm noi – 25+. Și pe asta am și mizat când am ales artiștii care au cântat până acum la noi.

Nu vreau neapărat să fac o diferențiere. De aceea, mă voi referi strict la publicul care a trecut pragul Reflektor până în momentul de față. Cu toții am auzit de Blazzaj, Implant Pentru Refuz, Luna Amară, Dirty Shirt. Dar dacă e să iei în calcul că trupe noi, formate din tineri ai segmentului 18-25 sunt mai puține decât cele care sunt deja consacrate, e ușor de explicat.

În plus, gusturile segmentului 18-25 ani se găsesc mai mult în zona muzicii electronice, pe care noi nu o avem neapărat acoperită. Există locuri în oraș care fac treabă foarte bună în direcția asta, așa că noi ne concetrăm pe rock, funk, jazz alternativ, world music. Noi încercăm să integrăm și reprezentați ai scenei electro, dar care se adresează cumva tot publicului nostru. De asta aveam noi nevoie și de asta am considerat că avea nevoie și orașul pentru că era un spațiu neacoperit.



RECOMANDAREA INEI


Asta mi-a rămas în minte. Și au început calculele: nu, că aia e trupă prea mare pentru club. ba nu, că ar fi chiar fain să vezi …

Dacă ți-ai face cadou un concert, pe cine ai vrea să asculți?

Recunosc, am citit toate întrebările cu câteva zile înainte de a răspunde.

Asta mi-a rămas în minte.

Și au început calculele: nu, că aia e trupă prea mare pentru club. Ba nu, că ar fi chiar fain să vezi Arctic Monkeys (că n-ai apucat încă să îi vezi) pe scenă mică, dansând față în față cu Alex Turner. Da, dar ar merge mult mai bine un Chet Faker. E cam pe filmul Ben Caplan, și concertul ăla a fost chiar un succes. Anderson Paak, că sunt pe val acum și vreau funk la Reflektor. Porcupine Tree? (nici o șansă). Sau The Internet (prea noi). Thrice ori Dredg (ăștia ce cântă?). Sau Alt-J (da, dar au fost deja la festival).

Am ajuns tot la calcule: public, legătura cu artiștii. Nu mă mai pot detașa de job să visez la orice nume mare. Mai întreabă-mă o dată peste vreo 4 ani pentru că sigur voi avea alt răspuns.

[interviu] Enigma artelor călătoare – Roxana Puriș

Pentru oameni încerc să scriu mai mereu. Despre oameni n-am mai scris de mult. De aceea, invit în scena noului articol, noua mea invitată. Astăzi vorbim despre Roxana.

Roxana Puriș este studentă în anul 6 la arhitectură în Timișoara. Asta este meseria ei de bază: studentă cu proiecții de viitor. Unii poate o știți de la târguri și evenimente dedicate sectorului modei, unde expune colecțile ei vestimentare. Totuși nici această ocupație nu se desprinde de trunchiul comun- arta. De ceva vreme, fiind o fire dinamică,  încearcă să călăorească cât mai departe și cât mai exotic. La început își posta excursile pe contul ei de facebook. Însă, aflându-ne în era tehnologiei, pasiunea ei pentru destinații exotice a prins contur și conținut pe blogul acesteia.

Dacă ești curios să afli mai multe despre tânăra pentru care ziua nu are 24h, continuă să citești! Drept să-ți spun cred că rândurile care vor urma se vor citi de la sine. De ce? Fiindcă este o persoană interesantă care merită descifrată.


Nu îmi programez neapărat fiecare moment al zilei, dar notez chiar și cele mai neînsemnate activități pe care trebuie să le fac.

Cum ai timp să fii tot ce ești? (arhitect, designer, blogger, călător)

În primul rând, am o agendă în care îmi scriu absolut tot ce am de făcut. Nu îmi programez neapărat fiecare moment al zilei, dar notez chiar și cele mai neînsemnate activități pe care trebuie să le fac. De multe ori poate părea că ai prea multe de făcut, dar în momentul în care văd scris pe hârtie, îmi dau seama că de fapt nu sunt atât de multe. Asta mă ajută să îmi organizez bine timpul, să îmi prioritizez task-urile și să nu uit lucruri importante.

Când au apărut pasiunile tale (arhitectura, design-ul și scrisul)?

La școală mereu mi-au plăcut româna și desenul, așa că mereu am încercat să leg activitățile mele de pasiunile acestea din copilărie.

Image may contain: 1 person, smiling, closeup

ARHITECTURĂ


Îmi place foarte mult o clădire neoclasică din zona în care locuiesc.

Cum de ai ales să faci arhiectură în România?

Nu a fost foarte complicat, pur și simplu la 19 ani nu m-am simțit pregătită să plec din țară. În alt oraș din România nu am vrut să studiez, pentru că, mereu am considerat că, dacă fac efortul de a mă muta de acasă, aș vrea să mă mut în altă țară.

Meseria ta prinicipală ai vrea să fie de arhitect sau de designer?

Momentan mă aflu încă în stadiul de asimilare de cât mai multe informații. Am început să studiez arhitectura tocmai din dorința de a face ceva cât mai complex și de a avea cunoștințe cât mai variate care să mă ajute să mă descurc în diverse domenii. Faptul că am început să fac și design vestimentar a venit din dorința de a-mi asculta instinctul creator și de a realiza ceva palpabil. Îmi doresc să continui să fac asta și după ce termin facultatea, iar cât despre arhitectură, voi continua, cel mai probabil, în aria design-ului de interior.

Care este clădirea ta preferată din Timișoara și de ce?

Îmi place foarte mult o clădire neoclasică din zona în care locuiesc, de pe strada Inocențiu Micu Klein, pentru că mi s-a părut dintotdeauna superbă, dar și misterioasă – nu am știut niciodată cine o deține sau cine locuiește în ea. Îmi mai plac și clădirile moderniste de pe buldvardul Eroilor.

23828731_1956313947719967_134377002_o

VESTIMENTAȚIE


Culorile, broderiile, stilul întreg al colecțiilor sunt intrerpretarea mea personală a mediului înconjurător.

De unde pasiunea pentru croitorie?

Cred că toate fetele sunt mai apropiate de latura aceasta – păpuși, machiaj, haine. În copilărie, am fost curioasă să fac singură toate lucrurile pe care alte fete le cumpărau. Îmi plăcea să decupez, să lipesc, ulterior să cos, și am vrut să fructific cât mai mult pasiunea aceasta.

Te-ai gândit să faci o colecție vestimentară inspirată din natură?

Brand-ul meu este în întregime inspirat din natură, cu ale ei nunante și texturi încântătoare. Culorile, broderiile, stilul întreg al colecțiilor sunt intrerpretarea mea personală a mediului înconjurător.

23376615_1941784955839533_6414632679139550524_n.jpg

CĂLĂTORII


Îmi doresc să ajung cât mai curând în Vietnam, Nepal, Australia și Noua Zeelandă.

Ce destinații exotice ai în wishlist?

Nu prea caut destinații foarte turistice. Când călătoresc, caut să descopăr noi culturi, oameni diferiți și interesanți. Îmi place când descopăr un loc care îmi depășește așteptările, și când locuri care par banale sunt impresionante – de exemplu, recenta călătorie în Israel.
Îmi doresc să ajung cât mai curând în Vietnam, Nepal, Australia și Noua Zeelandă.

Care orașe le poți numi ”acasă”?

De când am plecat prima oară din orașul natal, acasă a primit un înțeles mult mai larg. Acasă, în adevăratul sens al cuvântului, este, cu siguranță, Timișoara, unde este familia și prietenii (cei care nu s-au mutat – încă). Dar m-am simțit ca acasă în foarte multe locuri în care m-am simțit bine: Amsterdam, Milano, Budapesta.


Să pot să ajut oamenii mai puțin norocoși.

Ce planuri de viitor ai?

Nu am neapărat un punct în care vreau să ajung, dar am o imagine despre cum vreau să trăiesc. Totul se leagă de pasiunile mele; vreau să le urmez, să fac, pe cât posibil, numai ce mă face fericită, să inspir alți oameni și să îmi aduc contribuția, oricât de mică, la crearea unei lumi mai bune și mai liniștite.

Acestea fiind spuse, esența personalității Roxanei s-a evaporat. Am început cu banalul, informații standard și apoi am încercat merg în profunzime. Oricum, oricât de lung ar fi fost articolul, Roxana rămânea în continuare o enigmă. Enigma artelor călătoare.

[blogging] Ce am învățat de la Raluca Kișescu?

Context

November Notes in Social Media, conferința Andrei și a Teodorei, anul acesta a ajuns la cea de-a doua ediție. Am scris despre conferință aici, pentru cei care au deschis calculatoarele după 12 noiembrie.

Ediția acestui an a venit cu o zi bonus, ziua de sâmbătă, fiind dedicată workshop-urilor. Au fost două la număr, iar ”profesoarele” au fost Alexandra Giula și Raluca Kișescu. Acestea au fost împărțite pe durata unei zile. Raluca a început să ne vorbească despre puterea poveștilor, lăsând-o apoi pe Alexandra să se ocupe de partea tehnică a blogului. Tehnic vorbind, Alexandra a dat cele mai directe și pertinente sugestii de optimizare a blogului, însă informațile ei sunt asemenea rețetelor – fiecare pacient cu propria rețetă.

Acestea fiind spuse, articolul de astăzi va pune pedala asupra vorbelor Ralucăi.

18738652_1046140845520555_3867219432412817392_o.jpg

workshop Raluca Kisescu

Cine e Raluca Kișescu?

Dacă i-ai accesa site-ul, Raluca s-ar descrie astfel:

Sunt un marketer creativ cu o experienta de aproape un majorat, din care zece in postura de director de marketing si un freelancer debutant. Sunt trainer pe module Harvard/Qualians si coach. Sunt editor colaborator al unei reviste de femei de peste sapte ani si cu ajutorul editurii sale am publicat prima mea carte, visul cel mai mare al copilariei mele: 6 din 49 de sanse la iubire. Sunt mandru membru in Advisory Board-ul organizatiei BWFR – Business Women Forum Romania.

Însă după informațile oficiale, aceasta ne reamintește că storytelling-ul e ceea ce o definește cu adevărat. Cum altfel, decât printr-un citat conluziv:

Sunt tot ceea ce vreau sa fiu. Adica a product of my own imagination.

Workshop - Raluca Kișescu

poză realizată de Ana Maria Popescu

Raftul Ralucăi

Fiind om de marketing, era firesc să fie influențată de oamenii cu care a intrat în contact, dar mai ales de cărțile pe care le-a savurat. În orele petrecute în compania ei, printre alte informații, a presărat și recomandări de cărți. Câteva titluri se regăsesc în această listă: Războiul poveştilor: Cum cei care spun (şi trăiesc) cele mai bune poveşti vor domina viitorul — Jonah Sachs, Arta războiului — Sun Tzu, Colecția de 4 cărți ale  Elena Ferrante

Însă înainte să apăsați butonul ”cumpără acum”, îți propun să citești și cele trei sfaturi predate de Raluca. Nu de alta, dar poate vei pune în coșul de cumpărături mai multă beletristică și mai puține cărți de dezvoltare.

3 lecții învățate în cadrul workshop-ului

Acum că v-am făcut cunoștiință virtual, voi continua să înșir lecțile învățate în acea dimineață de sâmbătă:

  • nu poți scrie articole fără să citești!
Această idee a fost ridicată la fileu și de Paula Aldescu, vineri în cadrul conferinței! Ea a făcut parte împreună cu Ioana și Cristian din ultimul pannel – Oversharing. Pentru cine nu o cunoaște pe Paula, vă pot creiona în mare caracteristicile ei: scrie pe blogul dunia.ro, derulează campania Tricoul Inteligent și crede că singurul lucru pe care îl poate face cu pasiune este scrisul. Este absolventă de litere și dorește să se facă diferența dintre ea, autoarea blogului și ea, persoana din comunitate.
  • stilul beletristic vs. stilul publicistic (self-book)
În orele petrecute, am învățat că o poveste îți poate ”preda” mai multe lecții de marketing, decât ar putea un self-book stufos. Indiferent de vârsta interlocutorului, mai mereu ai tendința să recomanzi o carte din afara zonei publicistice. De ce? Există dpuă motive: domeniu de activitate incompatibil sau egoism. În primul rând, persoana căreia îi faci acea recomandare nu este din același domeniu de activitate (business, marketing, medicină) ca tine. Doi, cartea ”care m-a vindecat pe mine”, ai impresia că deja și-a îndeplinit misiunea și altuia nu i se va mai potrivi ca o mănușă.
  • o poveste poate ascunde lecții importante de marketing
Ai fii crezut? Eu una am rămas uimită de ușurința cu care puteai identifica punctele cheie ale unei campanii de marketing într-o simplă poveste. În acest articol, adopt pălăria Ralucăi și te provoc la un exercițiu: gândește-te la cartea care consideri că surprinde cel mai bine viața ta. Trebuie să fie o lectură pe care i-ai propune-o unei persoane, care ar fi curioasă să te descopere fără să interacționeze cu tine!

 

 

 

 

 

[poezie] Visul unei nopți de vară

Visul unei nopți de vară

Photo by Lauren Mancke on Unsplash

Există zile în care nu-ți mai găsești locul în corpul tău!
Ai dansa cu visele altora, ai bea vin cu francezii! Oh, c’est formidable!
Fugim?
Geamuri larg deschise, perdele! Joc de umbre și vântul îți ridică ușor rochia! Desuurile ți le-ai uitat pe plajă!
Aseară! Nisip pe picioare!
Solzi de sirenă numeai azi noapte nisipul!
Pielea îți este mângâiată de soare! Pielea acea care cuprinde toate nimicurile care te fac să fi tu.
Tu sau cea din oglindă?
Tu sau portretul tău de pe oglinda apei?
Bea vin! Vin la tine? Mă voi duce în Franța!
Cum să nu îți placă? Oricum nu mănânc pâine, ce să caut în Franța?
Fragi și mure, piele de găina și pahare sparte!
Închide ochii, inspiră adânc!
Întinde-ți brațele!
Învârte-te până amețești!
Ai văzut-o pe Alice în acel dans halucinant? Ea a picat în gol într-o scorbură! Tu ai picat în tine într-un suflet prăfos! Imagini care vor păli la lumina zorilor!

Copii aleargă pe plajă cu baloane în mână! Poc! Visul s-a terminat!

[recomandare] Patti Smith | Pe când eram doar niște puști | 2014

Să începi cartea cu finalul e o prostie sau o provocare? Dacă alegi acest drum oare misterul se spulberă?

Prima lectură autobiografică asupra căreia am meditat a fost Confesiunile unei dependente de artă – Peggy Gugenheim. Prin intermediul ei am cunoscut personalitățile secolului trecut. Peggy mi-a vorbit pentru prima oară despre Piet Mondrian si Alberto Giacometti. Însă lecția cea mai importantă a fost reîntâlnirea cu specificul românesc. Știam că Brâncuși este emblematic pentru spațiul mioritic, însă faptul că Peggy, un non-român, vorbea cu atât patos despre el, îngroșa importanța acestei personalități.

De ce am pomenit de Peggy? Deoarece ea, este unul dintre elementele de legătură între romanul acesteia și cel al artistei Patti Smith. Cele două s-au întâlnit în viața reală și au avut prieteni comuni. Ambele vorbesc despre Andy Warhol și Constantin Brâncuși. Nu știu dacă succesul acestor dame se datorează perioadei în care au trăit sau pasiunii pe care au pus-o în munca lor.

Despre autor

Patti Smith (Patricia Lee Smith) s-a născut în penultima zi a anului 1946. Viața ei a gravitat în jurul diverselor forme de artă – muzică, desen, poezie. Unicitatea acestui personaj rezidă din îmbinarea muzicii rock cu poezia. Mulți o cunosc datorită influenței aduse stilului de muzică punk-rock. Cel mai cunoscut cântec este  “Because the Night“, scris împreună cu Bruce Springsteen. Romanului autobiografic Pe când eram doar niște puști, distins în anul 2010 cu premiul National Book Award este este o promisiune făcută lui Robert Mapplethorpe, colegului ei de viață.

https://i2.wp.com/www.jambase.com/wp-content/uploads/2017/04/patti-smith-patti-smith-c6a26abd-7c46-4276-b5bb-6aa6076a5d03_37551_TABLET_LANDSCAPE_16_9-1480x832.jpg?resize=584%2C328&ssl=1

Despre carte

Pe când eram doar niște puști prezintă o viața în care sfârșitul pălește în fața intensității acțiunii. Moartea lui Robert rămâne irelevantă, dacă o privești ca acțiune prezentă, în loc de efect al unei vieți de fugar.
Afli despre moarte de la început. Știi la ce să te aștepți. Ajungi la finalul cărții și recitind despre Robert pe patul de moarte îți trezește aceași uimire. Însă uimirea nu este provocată de uitarea sfârșitului, ci de regretul că Patti-Robert nu poate dura o eternitate și încă o zi!
Cartea surprinde evoluția protagonistei din momentul în care hotărăște să părăsească orașul natal până la moartea lui Robert. În incipit, Patti se află în fața unei decizii importante: să rămână la fabrica din oraș sau să-și încerce norocul în New York? Fiind o fire spontană, acceptă provocarea și numește New York-ul viitoarea ei reședintă. Îl cunoaște pe Robert, iar conexiunea dintre ei se formează instant.

https://i0.wp.com/media.npr.org/assets/artslife/books/2010/01/just-kids/patti-robert_wide-c86ad370b578c009bdd2360323f1be79d47e7ad8.jpg?w=584&ssl=1

Intimitate

Frații au o intimitate, îndrăgostiții alta, iar Patti si Robert o combinație între. Orașul New York a fost un spațiu nou pentru fiecare – Robert venea din Floral Park, Queens, iar Patti din Chicago, Illinois. Noul oraș a fost scena unei prietenii care a putut fi despărțită doar de un somn adânc.

Știam că într-o zi eu aveam să mă opresc, iar el avea să meargă mai departe, dar până atunci nu ne putea despărți nimic.

Fiecare protagonist și-a construit viața în jurul celuilalt. Robert a fost atât Răul necesar, cât și o provocare. Ambele și puțin mai mult.

https://i1.wp.com/79hbm1979mg58bnh1fp50y1bry.wpengine.netdna-cdn.com/wp-content/uploads/2016/03/L2012_88_378_0-1.jpg?w=584

El a fost pentru Patti ceea ce a fost Spânul pentru Harap Alb. Odată ce Patti s-a obisnuit cu peisajul newyorkez, el a început să pălească, urmându-și propriul drum. Însă dualitatea ființei s-a putut observa până în final: Robert-Sam, Robert-Patti. Deasemenea, prin modul lui de-a fi, el a fost o continuă provocare pentru Patti. El a provocat-o să devină artista complexă. Desenatul, scrisul de poezii, care s-au verbalizat în cântece au fost imboldul lui.
Ei nu erau ei însăși, ci fiecare era oglindirea celuilalt. ClișeiC, nu? Însă clișeul nu continuă, nu se concretizează în relație de basm, ci ceva mai mult.

— Noi n-am avut copii, a zis cu tristețe.

— Lucrările noastre sunt copiii noștri.

Legat de noroc în viață este impropriu să vorbim! Patti nu datorează nimic destinului, ci tuturor posibilităților pe care le-a fructficat. A transformat frica de necunoscut în familiaritatea unui oraș-acasă.

Unde duce totul? Ce va deveni din noi? Acestea erau întrebările noastre tinere și răspunsurile au fost dezvăluite. Totul se duce unul la celălalt. Noi devenim noi înșine.