Autorealizarea – nevoia secolului XXI

Cea mai de preț sursă de inspirație este viața de zi cu zi. Consider că nu există eșecuri sau înfrângeri. Există doar discursuri inspiraționale și oportunități de învățare continuă. Îmi place ceea ce studiez, fiindcă îmi plac oamenii. Îmi plac oamenii și de aceea, din această resursă inepuizabilă, vreau să extrag tot ceea ce pot oferi ei mai de preț. Știu că la proba de cățărat în copac, dintr-un zoo întreg, doar maimuța va putea duce la bun sfârșit sarcina. Și exact de aceea, fiind conștientă de diferențele individuale, consider că nu există om neînzestrat, ci neșlefuit în direcția corectă.

Potențial există. Ceea ce ne lipsește este atenția.

Dacă am privi partea plină a paharului și am asculta pentru a înțelege, nu reproduce, fiecare ar avea de câștigat.

Omul nu este o ființă solitară. Ne place să ne organizăm în grupe. Ne place să fim împreună, să socializăm și să creștem. Dacă ar fi să restrângem sfera de atenție, de la comunitatea mare, la relațile stric de cuplu am observa cu ușurință trei trend-uri apărute în decursul a trei generații.

Bunicii noștrii formau relații cu scop de supraviețuire. Ea gătea și hrănea pruncii. El muncea și aducea hrana pentru prunci. A doua generație trăiau relația cu scop amoros. Ea și el aveau copii. Ea și el se iubeau. Inovația apare cu cea de-a treia formă de relație – relația cu scop de împlinire. Acest tip de relație se bazează pe un ea, el și copii, unde ea și el au o relație, care are ca scop evoluția continuă a celuilalt pe fiecare plan, prin efort reciproc.

Asupra ceea ce vreau eu să pus focusul este că omul actual nu mai are doar o nevoie. Nu mai vrea ca o persoană să aibă doar o funcție: mama, doar să mă crească, partenerul de viață doar să mă iubească, iar șeful de la job doar să-mi ofere cadrul să mă dezvolt. Omul secolului XXI-a vrea să ineracționeze cu omul complex, nu omul-caracteristică.

Și încă ceva, dacă mai demult exista un oare care balans, o diferențiere între muncă și viață personală, acum aceste două domenii se întrepătrund. De aceea, este impersios necesar ca atât prietenii, cât și șeful să se adapteze noului trend.

Vrem complexitate, omogenitate și dezvoltare continuă.

Poate părea aproape nostim, cum eu spun șeful trebuie să fie așa. Adică e nostim că sunt anul doi la licență, fără experiență într-o adevărată companie și vorbesc despre cum văd eu lucrurile. Ei, poate chiar sunt faine lucrurile prin companii. Cu toate acestea, am întocmit o listă de buzunar despre cum văd eu că-ar trebui să se comporte un project manager, nu un șef. Youth Elite este un proiect, nu o companie

În general ne considerăm buni la toate. Ne pricepem aproape să facem o casă singuri – de la fundație, la acoperiș. Și cu atât mai mult suntem mai ”talentați” cu cât suntem și într-o funcție de conducere. Dacă sunt project manager, cu siguranță știu puțin din toate. Totuși, eu sunt de părere că un project manager e acea persoană, care e conștientă de potențialul echipei și înceracă să valorifice individul spre reușita proiectului.

Dacă ești project manager nu le știi pe toate, ci îi știi pe toți.

E important să îți cunoști echipa. Astfel vei știi cine va conduce echipa, când situația devine stresantă. Vei știi cine poate ține cea mai eficientă ședință și cine te-ar putea ajuta pe un task anume. E bun mindset-ul de fii de neînlocuit, dar la fel de important e și ideea: asigurăte-te că și fără prezența ta, dinamica echipei va continua să dea rezultate.

Dacă ar fi să enumer 4 sfaturi care momentan, m-au ajutat să lucrez în echipă cu alți oameni, acestea ar fi:

  • Acceptă ajutorul
  • Distribuie sarcinile conform potențialului individual
  • Dezvoltă calitățile co-echipierilor
  • Fii conștient de punctele lor slabe

Ce vreau eu să spun este că o echipă e un noi, nu o sumă de eu + eu + eu + … De aceea e important ca odată ce știi punctele tari a unei persoane, să-i dai task-uri pe măsură. O persoană se simte valorizată dacă: a. îi știi calitățile și b. îi dai cadrul în care ea să se exprime.

Calitățile le dezvoltăm, punctele slabe le conștientizăm

Satisfacția vine din dezvoltarea calităților, nu a punctelor slabe. Adică: oricât de mult timp ai investi într-o persoană cu un nivel scăzut de X, ea va putea să-și dezvolte acea capacitate doar până la nivelul mediu, mediocru. De aceea, în loc să irosești timp în a dezvolta o persoană în direcția în care ea nu este bună, mai bine ai încuraja saltul de la mediu la genial!

EUropa

6.500 de cărămizi. Două ore jumătate de spectacol. EUROPA scris de David Greig, regizat de Alexandru Mihăescu este spectacolul dimensiunilor mari aparente. Aparent ai spune că acest spectacol este unul ofertant, plin de dinamism. Totuși realitatea este una cu totul alta. Spațiul de joc: o gară și un bar – Calypso. Atât este decorul scenic. Atât este și paleta de atracții al orășelului de la graniță.

Într-un spațiu atât de îngust, mintea poate fi doar îngustă. Tradiționalii dictează. ”M-am născut aici, aici e acasă, aici voi muri!” Tradiționalul impune granițe. Granița între bine și rău, între noi și voi. Porind de la această delimitare de cadru, imaginați-vă următoarea situație: Într-un spațiu tradiționalist, în care mulți îsi pierd locul de muncă, doi refugiați sosesc pe peronul gării. Cum vor fi văzuți? Sunt ei povara sau salvarea acelei comunități?

Când dorință nu e, nici de imaginație nu poate fi vorbă.

Katia și Sava poposesc în gara d-nului Fret. Ei vor să-și continue drumul spre civilizație, însă le lipsesc actele. Neavând un adăpost, transformă gara în casa lor. Se spune că oglinzile măresc spațiul. Oglinzile reflectă și te poți reflecta în ele. Ele invită la simetrie. Două fice și doi tați – unii biologici, alții spirituali.

Ciocnirea dintre ”îmi doresc să” și ”nu pot să”.

Fiica gării, Adele îi povestește viața din spatele pădurii. Ea vrea să călătorească. Fiica biologică, Katia, pe cea de după. Ea călătorește deja.
Deși viețile lor sunt total diferite – una a suferit un divorț, alta are un loc pe care să-l numească acasă, acest orășel pare a fi un acasă provizoriu pentru ambele. Ambele au dorința de evadare din orășelul cu o gară nefuncțională, spre o Europa de Vest a tuturor posibilităților. Adele are nevoie de un partener de drum. Katia de un pașaport.

Soluția? Un traficant de marfă. Aparent sigură și totuși nu. Ajutorul se oferă … cu un preț.

Defapt, EUROPA prezintă călătoria Katiei și a Adelei spre sine, nu spre Europa. Vorbește despre călătoria individului spre auto descoperire, spre propria identitate. Noi (ne) impunem granițe, când defapt acestea sunt fluide. Ne imaginăm. Visăm. Și dacă o facem destul de des, acel vis devine realitatea noastră.

Motivul trenului care nu mai vine, este exact ca a momentului potrivit. Cu toții așteptăm momentul potrivit pentru a începe să facem o schimbare în viața noastră. Totuși momentul potrivit nu este unul anume, ci acela în care pornești să faci ceva. Dar când stația este goală. iar trenurile trec în viteză fără a se opri, totul devine și mai dureros.

Fără dorință, oportunitățile trec în viteză pe lângă noi.

TESZT 2018

TESZT a început. Gongul a sunat de trei ori

Ruptă din vraja spectacolului Rabenthal de o ultimă replică, mă văd pusă în fața unei foi albe. E un contrast frumos între prezentul filei și trecutul spectacolului. Este o situație apăsătoare. Se spune că odată ce-ai înțeles tu ceva, vei putea să-i explici și altuia. Eu caut încă … un răspuns, un indiciu, o ancoră. În marea de pești, Rabenthal este poezia peștișorului auriu. Numai că acesta îndeplinea instincte, nu dorințe.

Am interiorizat ce-am văzut pe scenă cu toate simțurile. Ce-a ieșit a fost, pentru mine, un carusel. Acel carusel pe care îl întâlnești la bâlciuri. Pe unii îi atrag luminile puternice sau acea melodie inițial insuportabilă, dar catchy, iar pe alții acțiunea în sine, acele învârtiri și zdruncinări. Ei, cam asta este pentru mine spectacolul lui Radu Afrim. Un carusel. O joacă de copii… pentru adulți. Rabenthal nu iese din „șablonul afrimian”. Șochează, încântă, adaugă pe orice element și cireașa de pe tort. Iar tortul are dimensiuni gigantice, arătând fiecăruia o altă față.

O iubire simplă este rară. O idilă doar între doi oameni este și mai rară. În ciuda averii lui Maximilian Rabenthal, acesta o duce pe noua sa soție Helena, la un restaurant bizar, cu specific pescăresc. Apariția bucătarului în scenă are o dublă semnificație: acesta intră atât în spațiul de joc, cât și în viața Helenei. Ne îndrăgostim inexplicabil de persoane nepotrivite. Totuși, cel puțin o idee rămâne încă discutabilă: și-a creat domnul Rabenthal cu mâna sa acest dezechilibru în relație sau destinul a mutat piesele pe tabla vieții fiecăruia până s-a ajuns la șah mat?

Dar se vor mai umple multe acvarii, va mai curge multă apă pe râurile lumii, iar mările vor continua să farmece, până când misterul Rabenthal va fi elucidat.

tempus fugit: cotidianul văzut la teatru

Sunt îmbrăcați ca noi. Sunt civili. E și despre noi. Este povestea noastră!

Dansul nu are replici, dar totuși vorbește. Vorbește prin coloana sonoră. Simfoniile clasicilor Mahler și Hayden împletite cu muzica lui Ralf R. Ollertz au încadrat perfect poveștile spuse. Tema timpului ireversibil este reliefat prin orice gest sau mimică a feței dansatorilor. tempus fugit, coregraf Toula Limnaios, vorbește despre origini, viață și conviețuire. Iar întrebarea retorică ar fi:  „De ce să înveți pe proprie piele ce-ai putea învăța pe proprie persoană într-o sală de spectacol?”

Omul – un fluture de lungă durată

Începe muzica. Primul contur apare în lumina reflectoarelor. Se întinde, se ghemuiește, continuă. Pare a fi un dans sacadat, dar începe să prindă tact, odată ce scena se umple de șapte corpuri fluide, care interpretează un dans sincron. Au o pulsației comună. Oricât de bruște și înalte ar fi mișcările lor, gravitația îi atrage spre spațiul de joc. Întoarcerea la origini. Pe această temă pendulează prima parte.

Timpul. Timpul creării universului. După univers, încep să se dezvolte și primele forme de viață

Embrionul crește. Larva se dezvoltă. Fluturele zboară. Mișcările sunt scurte. E vorba despre viața unui om, metamorfozat în fluture. De la mișcări înalte, asemenea unui zbor de fluture se ajunge brusc la un dans minimizat. Apare prima mișcare repetitivă: forma de fetus. Întâi stau pe două picioare, apoi se ghemuiesc pe podea. Deznodământul se configurează atunci când timpul transformă copilul în om, iar societatea pe om în neom.

Călătoria prin viață continuă. Omul este o ființă sociabilă. Omul depinde de marii A(și): adrenalină, atenție, afecțiune. Satisfacerea nevoilor este esențială. Calitatea vieții este secundară.

De la simplu devine complicat. Omul complică, contextul rămâne la fel, situația se mulează. Dar omul e un paradox. El trăiește prin sintagma „singur într-o relație”. Supraviețuirea și succesul se câștigă de unul singur.

N/Voi

Cuvântul „comunitate” se reinterpretează continuu. De la un „noi”, un grup, accentul pare a se fi mutat la un „eu și voi”, o ierarhie. Darwin ne-a învățat că cel mai adaptat iese învingător, dar știm și că o formă fără fond este o greșeală. Două lecții. Un singur elev. Alegerea îi aparține, dar trebuie și asumată

Prin dans, interpreții au exemplificat în cel mai sublim mod ideea de a urca pe scara socială, dându-l pe celălalt un pas în spate. Încolonați pe două șiruri, cei din spatele îi luau de umeri pe cei aflați în fața lor și schimbau locurile. Inovația apare abia acum. De fiecare dată când o schimbare de locuri era făcută, tot grupul mergea un pas în spate. Este vorba despre dinamica echipei. În loc să țintim spre primul loc individual, am putea să ne dorim să fim cea mai bună echipă. Dar da, este vorba despre principii și priorități. Prostii, sau?

Relatia Voodoo

Răufăcătorul a fost mai întâi victimă. Cu toții suntem victimele altor oameni, dar și ale propriilor decizii. Uneori ne dăm seama când suntem manipulați, alteori acea manipulare ne pare ceva firesc, la fel de firesc precum cursul unei zile, al întregii vieți. Pe scenă apare o păpușă. Pe rând fiecare actor o ia în mână și o manevrează după bunul plac. Unii sunt mai cruzi, aruncând-o de pământ sau sucind-o pe toate părțile, alții preferă mișcări simple. Scena este frapantă, însă cea care urmează pare să te scuture și mai mult. Deși ai crede că mereu e „unul pentru toți și toți pentru unul”, această zicală nu se aplică și la nivel emoțional. Dacă înainte, cel singur avea puterea, acum roata s-a învârtit, iar cel solitar este cel neajutorat. Grupul face o gălăgie infernală în comparație cu mimica disperată a celui lăsat singur. În fața propriilor probleme suntem lăsați singuri.

Cest fini la comédie

La sfârșit, un singur interpret rămâne în picioare, iar el râde de toți. Acesta este întruchiparea karmei sau a sfârșitului cert. Orice am face, un final ne este scris oricui

Spectacolul mi se pare că „ridică la fileu” o problemă actuală: dezumanizarea individului într-o societate de consum, în plin dinamism. Oamenii uită să se respecte reciproc, își uită sau uneori chiar reneagă originile, pentru un statut mai ridicat în societate. Dar cel mai dureros este faptul că ei uită să trăiască. Uită să se oprească din fugă, să privească frumusețea vieții, să fie autentici și atenți cu propria persoană. Cu toții avem momente în care problemele dansează în jurul nostru. Important e modul în care ne raportăm la dans: intrăm în horă și dansăm până la epuizare sau schimbăm ritmul melodiei.

Queendom: Un reg(in)at în care te privești din exterior

Am ajuns acasă și intrând la duș, pentru prima oară, mi-a fost frică să îmi dau hainele jos. Deși nu-mi place să alerg prin ploaie, astăzi un duș îmbrăcată ar fi fost ideal. Atenționez încă de la început că aceste rânduri sunt personale și spontane, netrecute prin filtrul normelor de scriere academică sau ale unei cronici teatrale.

Interpretele din spectacolul Queendom s-au dezbrăcat pentru a ne lăsa timp să ne îmbrăcam noi, spectatorii, într-una dintre ele. Mimau statui. Sala de teatru s-a transformat în muzeu. Doamnele au înghețat în forma statuilor din Grecia Antică. Afrodita erau toate sau niciuna, depinde de ochelarii privitorului. Au rezistat. Au lăsat mult timp în care să fie admirate. Poate prea mult. Pe bărbați i-au excitat, pe femei le-au rușinat, poate, și le-au invitat la introspecție. „Eu, cea din spatele hainelor cum sunt? Cine sunt odată ce hainele pică pe podea?”

E o lume a femeilor! Deci hai pășește în reginat (engl. queendom) și uită de rege și de prinț. Ajutorul nu va veni din parte lor. Tu ești singura care te poți salva.

S-au îmbrăcat. Unii au oftat, alții au răsuflat relaxați. „Dar unde au dispărut?” Hainele, deși pe același corp, transformă. Sânii inegali devin imperceptibili. Celulita și cutele abdominale sunt date uitării. Haina îl face pe om!

Mereu mi-am imaginat că ar fi fascinant să mă văd din exterior. Azi am avut ocazia. A fost fascinant până am realizat că ce se întâmplă pe scenă este despre mine, despre orice fată, despre o femeie în devenire, despre femeie. Toate râdem, ne prostim și ne conformăm situației.

Îmbrăcăm haine frumoase, rochii lungi și le asortăm cu tocuri cât mai înalte. Ne place să ne credem frumoase, să concurăm pentru un titlu de „miss univers” și am face orice pentru a fi the woman!

Dar când reflectoarele se mută de pe noi, începem să fim cu adevărat noi înșine. Cântăm schimbând versurile, ne coborâm de pe tocurile care ne lasă vânătăi și prin demachiere, ne regăsim. Ne reîntâlnim cu noi, statuile Greciei Antice.

Continuăm acest ritual sacru, văzut și discutat de-a lungul istoriei. Femeia – umbra bărbatului. Ai crede că odată ce el dispare, dispari și tu. Totuși amândoi depindeți de lumină înainte să depindeți unul de altul!

Scriu, reflectez și continui fluxul de idei care îmi dansează pe retină. Avea profesoara mea de română o dorință: „Când voi ajunge în Rai, un lucru vreau să-l întreb pe Dumnezeu: Nu de ce m-a făcut femeie, ci ce-a vrut prin mine să realizeze?”

Nu orice întrebare are un răspuns direct. Nu orice întrebare are un răspuns simplu. Însă orice întrebare invită la reflecție.

Opresc apa. Storc hainele. Intru la duș. Fără ele.

Queendom în regia lui Veronika Szabó vorbește limba femeii universale. Spectacolul urmărește periplul vieții feminine redus la o oră și douăzeci de minute. Nimeni încă nu a descifrat omul și cu atât mai puțin femeia. Totuși această reprezentare scenică propune câteva piste de investigare în descoperirea universului care se ascunde în spatele hainelor și mai mult, în spatele unui costum de tegument uman