băi, da unde se duc ideile când mor?
*a se observa acea interjecție neologica, puternic amprentată de postmoderniști- băi*
Lăsând la o parte umorul și ludicul din începutul articolului, consider că această întrebare i-ar ridica un șir de întrebări pertinente oricărui filozof, ca mai apoi să mergem într-o zi într-o librărie și să vedem o scriere care se mulează perfect pe întrebarea acestui “geniu”-încă- rămas în spatele cortinei.
Invitatul nostru, geniul din spatele copertinei pune pe masă trei ipoteze:
- se duc și ele în văzduh
- se reincarnează
- se materializează cu altă ocazie
După o pauză bine meritată, de 1 secundă, revenim la emisiunea (ceva nume)! Dar cum prea bine știți că la genii, timpul se dilată, astfel pauza “filozofică” a fost de … 1 secundă, fiindcă corect, nu sunt un geniu!
Unde se duc ideile când mor?
Eu mereu am considerat că ideea de “om mort” și derivatele acestui termen, concept, nu există. Nu poți vorbi despre un om mort atâta timp cât:
- măcar o creatură de pe această planetă își mai amintește un detaliu semnificativ pentru acea persoană (conturul, zâmbetul)
- acesta a lăsat pe acest pământ ceva (o familie, o piesă de artă, o clădire, un eveniment istoric)
Nu știu, dar mie chiar îmi place să cred că deși cineva nu mai este printre noi, el/ ea a lăsat un 1% din el/ea veșnic pe acest pământ.
ex. “… o tipă într-o rochie albă plisată până la genunchi. Are păr blond scurt, ondulat. Deodată aflându-se deasupra unei guri de aerisire, rochia i se ridică și nevrând să fie următorul subiect al “paparazzilor” își pune mâna pe fustă.”
– Marilyn Monroe al sec. al XXI-lea
Acestea fiind spuse, omul nu moare, astfel geniul meu drag, nu ar trebui să-și facă probleme legate de ideile sale- ele nu-l vor părăsi niciodată.
Dar pentru a avea o imagine mai clară asupra evenimentelor, ideilor discutate, hai să marșăm pe ideea următoare:
Omul cât trăiește este un cufăr care pe parcursul vieții colecționează sute de evenimente, momente frumoase, zambte, eșecuri, oameni dragi, idei și vise. În ultima zi din viață (fiecare știe când este va veni această zi) este singura dată pe parcursul vieții când acest cufăr se poate deschide. Omul stă atunci la lumina lumânării și în lumina aceea difuză, întregile “comori” se preschimbă în amintiri. Singurele comori care nu-și pierd din strălucire sunt visele. Visele nu și-au pierdut din lumină, ele fiind asemenea unor licurici în întunecimea camerei- zilei de mâine. Aceste vise, metaforizate în licurici, cu prima rază de soare a zilei următoare se ridică din acel cufăr, iar împreună cu sufletul posesorului zboară în văzduh. Sufletul, o el, el a fost mereu o pasăre a văzduhului, el poate zbura infinit de mult. Dar licuriii, o ei, ei au fost sclipiri în viața omului, ele nu au substanță, doar contur, ele mereu au fost o formulă, niciodată nu au fost parte a unui experiment, a unei explozii. Dar pentru a nu se transforma în petarde, ele având substanță de artificiu, li se mai da o șansa: ei trebuie să-și găsească un nou cufăr! Până la apus trebuie să între pe gaură broaștei, devenind astfel visul unui nou om.
Concluzionând, dar nu lipind o etichetă, fiindcă nici pe caiete nu-mi place să lipesc etichete, prefer să scriu derivatele în același caiet cu substantivele derivate, m-am horarat asupra unui răspuns:
Ideile nu mor!
Licuricii zbor
Ele se duc în cufăr
pentru un ultim licăr