„Sufletul actorului”, scria Adrian Pintea, „este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe neștirbite, alte suflete…”
Foto: Teatrul Mic, București
Casa cu pisici- o piesă presărată cu umbre din trecut, căci prezentul nu există. O piesă care își are scris de la început sfârșitul, o piesă care s-a jucat deja în spatele cortinei, jocul actorilor fiind doar de formă, fiind mai mult un efect al întâmplărilor antecedente.
Ai putea compara această piesă cu un joc al generatilor, o viață de femeie cu întregile sale probleme. Oricum ai vedea-o, nu ar fi îndeajuns de adânc în înțeles, lăsându-ți impresia unei păreri superficiale, despre o capodoperă teatrală.
O încăpere ca o cușcă. În aer plutește artificialul împletit cu miros de pisică. Șase colivi de păsări, în interiorul cărora se află pisici împăiate care încadrează spațiul de joc. Deși pot părea inițial, elemente de graniță, sărace în sens, cu fiecare episod, acele elemente decorative capătă un înțeles pentru spectator.
Titlul piesei derivă dintr-o secvență actorisească. Elena (Emilia Dobrin), mama, dorește să scrie o carte, propunând mai multe tiluri, nici unul dintre acelea nu îi plac fiicei, Alexa (Ilinca Manolache). Mara (Andreea Grămoşteanu), menajera, are însă soluția- cartea se va numi Casa cu Pisici. Semnificația titlului, consider că poate avea atâtea înțelesuri, câți spectatori. Toposul acțiunii este ironic numit casă, deoarece acea încăpere fără gheamuri, duce cu gândul la un spațiu închis- o cușcă. Întregul scenariu este scris în jurul câmpului lexical al lexemului “închis”- spațiu închis, suflet închis, viață închisă. Fiecare personaj este ghidat de trecutul său: Elena nu poate depăși momentul plecării Alexei de acasă, lăsând-o singură, Alexa regretă că și-a abandonat mama, la fel cum Mara regretă că și-a abandonat fiul, datorită soțului său.
Este o piesă despre alegeri greșite, despre drumuri separate, despre mentalități și caractere. Piesa prezintă granița subțire între protecție și nepăsare, între comunicare și tăcere, între real și vis.
Pe finalul piesei totul merge atât de repede încât nu mai ai timp de reacție. Nu mai judeci, nu mai simți nimic, reactile și mimica feței îți sunt blocate. Totul pare ca o coborâre pe un roller coaster. Iar când totul se termină, rămâi înmărmurit. Încerci să te lași purtat de melodie dar fiecare vers pare a-ți creiona în fața ochilor un episod din acea piesă. Ieși din sală. Ești orbit de luminile holului. Este dimineta, nu? Acelea sunt razele soarelui. A fost un vis…
Încă îmi aduc aminte de acel paravan de sticlă. Te puteai vedea în el. Actorii se puteau vedea în el. Ei puteau fi priviți prin acel paravan din toate unghiurile. Ei sunt noi. Povestea e reală. Povestea aceea cu siguranță este povestea unui spectator din sală. Destinul unui personaj cu siguranță poate fi și destinul tău. Acum înțelegi legătura? Simți cum cotidianul poate fi oglindit într-o piesă de teatru? Fiecare replică are o vibrație, o rădăcină într-un eveniment real. Teatrul deschide ochii, când societatea îți spune să îi închizi. Teatrul nu judecă individul, ci situația. Teatrul nu e cei șapte ani de-acasă- e una dintre cele șapte minuni ale existenței umane.