„Oana știe să cânte!

Am ajuns acasă. La întrebarea, cum a fost spectacolul din această seară, tot ce am spus a fost „Oana știe să cânte!”. Exceptând faptul că alor mei le era străină această identitate, Oana, m-au înteles, au înțeles: cu prima ocazie, îmi voi dedica o zi pentru a descoperi această prezență simplă, tornadă de veselie pe scenă și biciclistă cochetă a Timișoarei.
După premiera spectacolului Bremen, am tot cochetat cu ideea să încep să scriu despre oamenii pe care mi-ar fi drag să îi întâlnesc într-o zi, într-un bar la o ceașcă de cafea. Sau poate în alt context, unul spontan!
Și uite că asemenea animalelor din povestea Muzicanții din Bremen, am pornit-o la drum căutând să o descopăr pe Oana, despre care aveam vagi amintiri.

A fost odată …

Povestea, fetei cu păr de culoarea tăciunelui începea într-o zi de iarnă, a douăzecea din anul 1991. De la naștere până în prezent, macrocosmosul ei a fost orașul de pe Bega. Aici a crescut, ca Floarea din Micul Prinț, aici a stins inimile înflăcărate a prietenelor, ajutată de corul pompierilor din Biedermann și incendiatorii, și uneori, furată de viața virtuală, a devenit Anne din De fapt e frumos. Liceul este asemănarea între mine și ea. Uneori îmi este mai important că oameni ca ea, actori în mare parte, au absolvit liceul Nikolaus Lenau, decât că oameni-exacți au luat premii în domenii străine mie. Anii au trecut, a absolvit Facultatea de Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest din Timişoara și începând cu stagiunea 2011/2012 a colaborat cu Teatrul German de Stat Timişoara, iar în prezent este actriţă angajată a teatrului. Deși acum totul este oficial, este actor cu acte în regulă, trecută de vârsta iubită de cei de la Sub25, nu se poate vorbi despre o Oana adultă. De ce? Te întreb: „Ce sunt actorii, dacă nu copii a scenei?”

TEATRU

(Scenele nu îmi plac decât la teatru – Oscar Wilde)

Care este partea ta preferată dintr-un spectacol?

Zilele cu spectacol sunt foarte speciale. Este profesionalism și respect față de corpul meu și față de scenă înainte de spectacol, când mă adun și ma încălzesc. Este emoție, de multe ori combinată cu umor în culise, în timpul anunțului de sală. Este magie și imprevizibil în timpul spectacolului.  Este recunoaștere în aplauze și liniște după spectacol. E ca și când ar fi ziua mea când am spectacol și aș primi un tort, în fața căruia mă predau, aleg să fiu pofticioasă și să-l înfulec integral.

Crezi că unui actor trebuie să i se dea roluri corespunzătoare cu maturitatea sa profesională?

În accepțiunea mea, maturitatea profesională se referă tocmai la faptul că poți juca orice, oricând, cu la fel de multă curiozitate, vulnerabilitate și dorință, ca atunci când faci primii pași.

Ce rol a fost cea mai mare provocare pentru tine?

Cred că fiecare rol e o provocare la momentul la care se întâmplă. Cel mai apropiat exemplu, în momentul de față, este Ilse, personajul pe care îl interpretez în spectacolul Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind în regia lui Charles Muller. Una dintre amintirile-cheie din perioada repetițiilor a fost pe la începutul căutărilor când  regizorul mi-a spus foarte cald: Oana, tu lucrezi cu sufletul, ăsta-i un lucru minunat, numai că personajul ăsta nu are suflet. Cam așa am crezut eu la-nceput că mă complimentează, când de fapt îmi dădea o palmă.
A fost o perioadă foarte intensă de lucru, de cercetare, au fost poate cele mai multe frustrări, blocaje și căderi. Începusem să mă transform într-un monstruleț pentru cei din jurul meu. În continuare mă întreb, ca și-n clasa a 10-a: oare eu pot să fac asta?


INTROSPECȚIE

(Cine se uită în afară, visează; cine se uită în interior, se trezește – C. G. Jung)

Fără care 3 lucruri, tu nu ai mai fi tu?

Fără educația și rigoarea primite de la ai mei.
Fără meseria asta infinită.
Făra umor.

Care a fost momentul in care ai spus “eu teatru vreau să fac”?

Eu am fost un copil foarte timid și tăcut, pe-atunci făceam balet. Mergeam și la teatru, la spectacolele pentru copii. De Moș Nicolae eram mereu cu grădinița la Teatrul German. Mama, având un atelier de croitorie, făcea o mini-serie de cizmulițe de catifea roșie, pe care le primeam noi, copiii, la finalul spectacolului. Cei care erau pe la începutul anilor ’90 pe scenă mi-au fost apoi profesori și acum colegi. Spectacolul se mai joacă și acum, l-am revăzut chiar acum în decembrie. Ce emoție!

Undeva prin clasa a 10-a profesoara de germană ne-a dus la o premieră a Teatrului German, m-am indrăgostit și de-atunci am spus că eu așa vreau să îmi petrec viața, în-dragoste de scenă. De-atunci n-am mai ratat nicio premieră, de 10 ani încoace. A urmat trupa de teatru a școlii, primul workshop de actorie la care mi-am pus întrebarea: eu oare am să pot să fac asta? De-atunci mă tot întreb. Nădăjduiesc că n-am să renunț la această întrebare niciodată.

Ce iti displace cel mai mult in zilele noastre?

Îmi displac oamenii care se fofilează.
Mă înfurie lipsa de asumare.
Îmi repugnă oamenii delăsători.


poză: Bulboacă

TIMIȘOARA

(Iubesc viața atât de reală, pe care o surprind într-o călătorie cu Tramvaiul 6 – Oana Vidoni)

Eu iubesc orașul ăsta. Îi iubesc piețele, parcurile, podurile. Iubesc plimbările matinale spre teatru, cu Max Richter în căștile mov. Iubesc aerul care mă mângâie când merg cu bicicleta și traseele diferite pe care aleg să merg în fiecare zi, pentru a mai surprinde câte un detaliu pe care l-a ascuns orașul. Iubesc viața atât de reală, pe care o surprind într-o călătorie cu Tramvaiul 6. Iubesc mersul la cumpărături cu mașina, duminică pe la ora 11:00, când orașul e gol. Iubesc să citesc o carte în curtea casei, în egala măsură în care iubesc atmosfera din curte de la Aether vara la ora 00:00, la fel cum iubesc aerul de protest din Piața Operei, felul în care este luminată Biserica Romano-Catolică din Piața Bălcescu sau libelulele din parcul de la Sala 2 în luna iunie. Iubesc copacii. Doamne, ce-mbrățișări își mai dau!

 

One thought on “[interviu] Căști mov și Max Richter – Oana Vidoni”

Merită să spui ceea ce gândești!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: