Cezara Carla Pădurean – Inoartem

Când o artistă visează să fie un scarabeu, parcă tot Egiptul Antic se restructurează în mintea privitorului. Cezara Carla Pădurean, una dintre cele două minți creative din spatele Inoartem, este un tânăr artist vizual din Timișoara. Am avut plăcerea de a o întâlni cu ocazia unei ediții Student Fest. Fiind captivată de energia sa efervescentă și de imaginața sa bogată, am decis să acord o atenție specială omului Cezara Carla Pădurean.

De unde îți iei inspirația?

Cezara Carla Pădurean: De cele mai multe ori ideile imi vin in mod spontan deoarece mă inspir din tot ceea ce mă înconjoară, de la cel mai infim lucru până la cel mai măreț, spre exemplu: de la un sunet auzit sau un miros mai aparte până la un gând sau un lucru care mi-a atras privirea. Selecția se face în funcție și de lucrarea pe care o realisez, scopul ei, tematica ei, etc.

În mare parte, atunci când întâmpin o dificultate în a găsi o idee, mă concentrez foarte tare pe subiectul respectiv, parcurg o parte de documentare pe subiect și schițez ideile până când ceva din interiorul meu îmi spune că este cea mai bună variantă.

Descrie din perspectiva ta un mediu perfect pentru creatie.

Cezara Carla Pădurean: Din punctul meu de vedere cam orice loc este unul bun pentru creație deoarece oricare este o sursă de inspirație. Dacă ar fi să aleg un singur loc, mai de grabă un moment, acesta este intervalul dintre momentul în care închei ziua punându-mă la somn și efectiv momentul când adorm. Practic este exact momentul în care am legătură și cu realul dar intervine în forță și imaginarul, și de multe ori mă ridic din pat și încep să notez ideile sau să le schițez.

În procesul tău creativ te ghidezi după un trend?

Cezara Carla Pădurean: Bineînțeles că din momentul în care am decis direcția, domeniul în care mă pot exprima cel mai bine, designul grafic, am fost conștientă că trebuie să fiu mereu la zi în ceea ce ține de tendințe, de tehnici și abordări. Așa că, da, mă ghidez destul de mult după tendințe.

Cum relaționezi cu clienți tăi?

Cezara Carla Pădurean: Fiind freelancer am avut parte de mai multe tipologii de clienți, dar cu fiecare dintre ei am legat o bună comunicare iar proiectele au ieșit satisfăcătoare pentru ambele părți, așa este și firesc să se întâmple (cel puțin așa cred). Este amuzant faptul că, spre exemplu am clienți pe care nu i-am văzut față în față deloc, dar cu toate acestea păstrăm legătura, apelează în continuare la mine și relaționăm foarte bine!

Ai participat la concursuri? Dacă da, la care? Descrie una dintre experiențe.

Cezara Carla Pădurean: Am participat la destul de multe concursuri, unele cu reușită aletele doar cu reușita experienței și sincer mă simt în elementul meu participând la concursuri pe domeniu. De multe ori, deși template-ul sau cerințele concursurilor au fost noi, acestea s-au dovedit a fi un furnizor constant de experiență.

Cel mai recent concurs, unde împreună cu o echipă (4 persoane în total) am câștigat locul 2, a fost un Hackathon de instalații urbane pe tema „Shine your light”, acesta fiind organizat de Institutul Român de Dezvoltare al Tinerilor (IRDT), în colaborare cu incubART. Aici am realizat o instalație urmană luminoasă pe care în scurt timp o să o puteți admira pe una dintre străduțele din Timișoara. Un alt concurs câștigat recent a fost concursul lansat de cei de la Vgeneration din București în parteneriat cu cei de la Electric Castle Festival. Tema concursului a fost „Ascuns în natură”, eu având de realizat un design de shoes marca Vans. Aici am câștigat locul 3, fiind anunțată exact de ziua mea de naștere, astfel satisfacția a fost și mai mare.

Storytime: “Realul transpus în întuneric”

Această lucrare a reprezentat lucrarea de licență a Cezarei Carla Pădurean.

Proiectul “Realul transpus în întuneric” este un proiect, care are ca scop dorința puternică de a ajuta persoanele care prezintă dificultăți în ceea ce privește văzul (Văzul este simțul cel mai important în ierarhia simțurilor din punct de vedere al criticii artistice). Îmi propun ca acest proiect să reprezinte acea punte, o graniță imaginară între vizual, artă, design, percepție și lumea nevăzătorilor. Pentru noi activitatea de a vedea lumea, este deja percepută ca o banalitate, o acțiune firească, asupra căreia nu ne mai aplecăm, oferindu-i aprecierea necesară. Proiectul este compus din trei părți principale, și anume: (1) o hartă tactilă a orașului Timișoara sub forma unor cartonașe pentru a fi folosite cât mai ușor, (2) un ghid care este în strânsă legătură cu harta și care este o variantă mai practică, și mai elaborată din punct de vedere al informațiilor textuale, folosind alfabetul braille și (3) aplicația de navigare BLIND MAPP, aceasta consolidând și mai bine ghidarea și neabaterea traseului propus inițial de către utilizator. Anomalia proiectului ”Realul transpus în întuneric” se poate observa încă din titlu, și din conceptul care conturează întregul proiect, ideea de perspectivă oarbă, perspectivă întâlnită în lumea nevăzătorilor.
Urban TACTILE  Guide illustration graphic  design design maps collage guidebook book guide braille

Ce planuri de viitor ai?

Cezara Carla Pădurean: Ah, dintotdeauna mi-am planificat aproape totul și oarecum am ajuns în momentul în care m-am săturat să mă gândesc foarte mult la viitor, las lucrurile să se întâmple spontan și până acum am avut numai de câștigat în privința aceasta. Bineînțeles că pe viitor îmi doresc să realizez cât mai multe din proiectele personale (care la momentul de față, cele mai multe dintre ele, sunt la nivel de schiță și idee), și pe lângă aceste proiecte proprii vreau să colaborez cu alți designeri grafici, să am un atelier propriu și să petrec cea mai mare parte din timp acolo lucrând la multe, multe proiecte și lucrări.

Festival cu buletin: Festivalul Simultan

Drumul de acasă până la locul faptei, Depoul de tramvaie l-am făcut pe jos. Cu fiecare nou pas pe care-l făceam, înconștient multe rotițe se puneau simultan în mișcare. Priveam, mă deplasam și inspiram aerului rece al serii. Cum era o seară liniștită, am avut timp să admir oamenii, parcă pierduți în acest oraș mare, luminile aprinse din blocurile ceaușiste și forfota din centrul orașului.
Sincer drumul meu s-a asemănat cu experiența festivalului Simultan. Când am plecat de-acasă, până-n centru a fost liniște și întregul bulevard Popa Șapcă era parcă redus la tăcere. Exact așa este, în linii mari, experiența pe care ți-o promite festivalul Simultan. De afară, liniște! Însă făcând primul pas în hala mare a Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”, parcă urechile ți se desfundă complet și pupilele ți se dilată. E beznă, dar e zgomot. Se văd proiecții pe pereți, dar muzica continuă să răsune. Și nu e muzică de radio. Nu, muzica e ridicată la rang de artă. Muzică experimentală. Experimente reușite!

Context

„Va veni o vreme când nu va mai fi”. Acesta este paradigma centrală a celei de-a a XIV-a ediții a Festivalului Simultan, eveniment dedicat artelor interdisciplinare, artiștilor și muzicienilor care experimentează cu diferite medii sau limbaje de exprimare de tipul time-based media, în principal audio-video.

https://www.simultan.org

„Va veni o vreme când nu va mai fi” timp/energie pentru…

Festivalul a ajuns la prima sa aniversare demnă de reținut. Din 10 noiembrie, când ușa acestei ediții se va închide, acest festival va fi un adolescent prins între copilărie și maturitate. De atunci, existența lui va lua o nouă formă: cu fiecare nouă aniversare, va deveni mai înțelept, maturizând odată cu el și actele artistice cu care va delecta publicul timișorean!
Actuala ediție a fost o premieră pentru mine. Știam de festival, dar nu am găsit niciodată acel factor decisiv pentru care să-mi iau inima-n dinți și să particip. Nimeni din grupul meu de prieteni nu mergea, perioada în care avea loc se suprapunea cu alte evenimente și astfel, având aceste scuze la-ndemână, lăsam o nouă ediție să treacă pe lângă mine. Păcat!
Acest festival, deși atipic, atrage! Atrage, prin bizaritatea sa. Atrage prin acel je ne sais quoi. Un fel de îmi e indiferent dacă vii sau nu, festivalul se poate face la fel de bine în zece oameni cum se poate și într-o hală întreagă. Simultan Festival nu e un festival al maselor. E acel festival personal, care te invită să faci abstracție de la restul din public și să te focusezi pe tine. Plonjezi în tine, redescoperindu-te pe beat-uri și instalații video amplasate în camerele lăturalnice ale depoului. Nu e despre numere, ci despre trăiri.
E ciudat cum în lumea cifrelor, impactul este măsurat în emoție.
E atipic pentru un format de eveniment, care rezistă!
La cât mai multe ediții!

Arta de a fi real cu oamenii

Fii autentic!

Acesta era mesajul pe care voiam să îl transmit unui grup de două zeci de tineri. Adică o spuneam ca pentru mine, dar privindu-mă în douăzeci de oglinzi. O spuneam de fapt pentru mine. De fapt voiam să-mi readuc aminte de esența fiecăruia. De acel ceva pe care îl pune inevitabil oricine pe masă, când se află într-un grup. La picnicul comunității nimeni nu aduce alimente. Nu! Mâncarea-amintirile se mănâncă cu tacâmurile-experiența.

Cu toții suntem o supă. Aceași supă, dar cu alte ingrediente.

Le-a plăcut jocul de-a supa și exercițiul cu petrecerea. Supa era individul, ingredientele valorile fiecăruia. După o oră de stat în bucătărie, fermecați de mirosul fiecărui preparat, am concluzionat: ”V-aș invita pe toți la un picnic! Sunt sigură, că deși nu aș fi familiarizată cu toate bucatele, n-aș avea intoleranță la niciunul!”.
Îmi plac oamenii. Cele mai dificile, imprevizibile și fascinate creaturi de pe Terra reprezintă totodată și plăcerea mea nevinovată. Ciocolata, marțipanul și ceaiul de mentă sunt și ele acolo, dar nu sunt plăcerea, ci plăcerile.
Hai să fim mai toleranți. Susțin schimbul de haine. Hai să organizăm, periodic, evenimente stil ”shop my closet” (cumpără-mi dulapul). Ne-am descălța la intrare, am pune pantofii într-o grămadă și ne-am reîncălța cu o altă pereche. Ar rezulta un fel de femeia polițist, bărbatul make-up artist.
Diferit, dar nu imposibil. Diferit, dar benefic pentru o apropiere necesară.

Cu toții suntem mari. Între mare și mic diferă doar gradul de lumină.

Se știe că totul crește sub influența luminii. Lumină, căldură părintească, încurajările profesorilor. Indiferent de termen, înțelesul este același.

În jurul unui copac stau doi lupi. Unul mare, altul mic. Lupul mare nu știe că fratele său e mic, ci, datorită umbrei pe care-o vede cu coada ochilor, cel mare, îl consideră pe cel mic, mai marele dintre cei doi.

Zilnic ne întâlnim cu situații în care nu știm dacă omul de lângă noi este lupul mare sau cel mic. Cumva vrem involuntar să fim percepuți de ceilalți, ca fiind persoana mai informată, cu un statut social mai înalt și, de ce nu, să îl detronăm pe celălalt la toate niveluri. Însă, această dorință de afirmare vine și cu un bagaj de trăsături negative: egocentrism, invidie și un nivel scăzut de empatie.

Un băiețel îl întreabă pe bunicul lui:
– Ce-i sufletul bunicule?
– Păi, măi băiete, gândește-te că ai înlăuntrul tău doi lupi, unul alb ce iubește adevărul, dreptatea, dragostea, curajul și onestitatea și un alt lup negru căruia îi place minciuna, frica, ura, cruzimea și hoția.
– Lupul alb e lupul bun. În el s-au adunat toate calităţile noastre: generozitatea, iubirea, altruismul, jertfelnicia, sinceritatea, corectitudinea, moralitatea, loialitatea, bunătatea, curajul, liniştea interioară, smerenia… Tot ce e bun şi frumos în noi.
– Iar lupul negru?
– Lupul negru e cel în care ni s-a adunat tot ce e mai rău în noi: ura, invidia, lăcomia, frica, minciuna, trădarea, egoismul, zgârcenia, aroganţa, răutatea… Și ei dau o luptă continuă în tine, se tot bat, se bat în continuu…
– Și cine câștigă bunicule?
– Depinde pe care-l hrănești nepoate, depinde pe care-l hrănești…

Deci uneori, oricât de mic ai fi, dacă contextul în care te dezvolți este unul prielnic, poți evulua ca Făt Frumos. Azi un pas, mâine un maraton.

Arta de-a fi real cu oamenii

Eu cred în puterea grupurilor. Puterea de-a schimba, puterea de-a manipula. Oamenii sunt puternici. Puterea grupului stă însă în puterea individului. Dacă eu sunt bine, atunci implicit și noi suntem bine. E un fel de bonus pe care ți-l oferă viața, odată ce ți-ai echilibrat zbuciumul interior. Pe restul îi poți schimba și nu. Însă tu pe tine, te poți modela mai ușor decât un aluat de prăjitură. Necesară este doar voința.
Indiferent de vrei să fii supă, ori prăjitură, important este ca prezența ta să nu provoace indigestie celorlați. Mai bine vinde-te în porții mici, mai rar, decât să îți creezi o reputație proastă. Autenticitatea este primul element dintr-o strategie de branding personal.

Începe cu dreptul, chiar dacă la început vei fi stângaci.

Zboară spre cauza în care crezi

Mă gândeam zilele acestea, oare care-i tema blogului? Despre ce scriu? Nici acum, când scriu acest articol nu știu să răspund la acest ”despre ce”, dar știu ”de ce” și ”pentru cine”. Scriu fiindcă mă relaxează. Îmi relaxează mintea plină de gânduri și îmi hrănește plăcerea de-a transmite o idee, îmbrăcând-o în compunere.

Autenticitatea nu stă în trăirea unor stări sau evenimente unice, ci în interpretarea banalului

Scriu pentru oameni. Scriu din nevoia de a le aminti oamenilor, că până nici Făt-Frumos n-a ajuns mare împărat de unul singur. Amintesc lumii că un cal alb și-un Spân, nu sunt dorite, însă sunt elemente obligatorii. Cu toții avem propria poveste, propriul destin și structură. Ne place să credem că ce simt eu, celalalt nu simte. Sau, o putem duce până în punctul în care spunem: eu simt, dar tu nu ai voie să o faci. Uităm că povestea noastră se poate întrepătrunde cu a altuia. Uităm că morala unei fabule poate fi în esență, asemănătoare cu a alteia. Uităm că autenticitatea nu stă în trăirea unor stări sau evenimente unice, ci în interpretarea banalului. Noi suntem singurii care putem scrie și rescrie povestea. Dacă nu o face noi, povestea se poate scrie ea singură, urmând să intrăm uneori în bucle periculoase, din care vrem, dar nu știm cum să ieșim.

Pentru cine scriu este pentru cine are timp de o poveste.

Da, uneori este un moft să ai timp să-l asculți pe celălalt. Însă acest moft devine uimitor atunci când asculți activ, fără a-l întrerupe pe celălalt și fără a știi răspunsul de dinante să ți se adreseze întrebarea.

Comunicare. Comunitate. Comedie.

Monologul unui actor crează emoție, invită la introspecție. O distribuție numeroasă transpune spectatorul într-un anumit context, sugerând o critică asupra sociețății. O pasăre singură cântă. Un stol realizează o simfonie. Împreună putem fi vocali și semnificativi pentru ceilalți.

Comparația între timișoreni și păsări nu este una oarecare. Nouă, celor din urbea de pe Bega ne plac înaripatele. Conviețuim bine împreună. Central cu ciorile, în Piața Unirii cu porumbeii. Însă, conviețuirea nu este sinonimă cu lipsa de civism. Unii dintre noi avem această calitate mai dezvoltată, alții acceptă să și-o dezvolte.

Unii oameni sunt păsări. Alții sunt păsări cu ochi de vultur și jovialitate de vrabie.

Așa că:

Implică-te în comunitate!

Strânge lângă tine o echipă de oameni faini și fie ca în viitorul cât mai apropiat să aflăm de tine!

Inspiră adânc… Expiră…

Acum ești gata să inspiri o lume-ntreagă. Succes!

mor de râs – rareori de plictiseală

”Ce bine ar fi fost să fi scris acest articol pe o foaie. Măcar foaia nu necesita un ”save as”. Foaia păstra totul, fără a o ruga să facă asta!… Ok, da, așa este, foaia se putea pierde, la fel ca și articolul pe care l-am scris în Notes și am uitat să dau ”save as”! Minunat! Trăiască tehnologia. Data viitoare scriu pe pereți. Greu îmi vine a crede că va dărâma cineva pereții, înainte să pot transcrie acel text pe curat, transformându-l în articol pe blog!”

– monolog interior – 16 octombrie 2019, ora 13:17:20

Generația Z nu mai are un birou, ci un oraș!

În ultimul articol îți povesteam despre comunități, cafele și o cafenea simplă și atipică. Ideea e că mie îmi place mult să mă plimb prin oraș. Mă plimb prin parcuri, piețe și străduțe. Plimbarea mea, însă, niciodată nu este pasivă. Mereu mă plimb activ. Îmi aprind antenele și le las să detecteze oportunități și locații noi. Dacă m-ar opri cineva pe stradă pentru a face un fotoreportaj despre ”obiectele din poșeta unui tânăr”, elementele pe care le-ar găsi ar fi aproximativ aceleași în fiecare zi: sticla de apă, portmoneul, laptopul, încărcătorul de telefon și după caz, bonuri sau post it-uri mototolite. Aceasta este poșeta mea. Poșeta unui melc modern.

Continui să mă plimb. Fotoreportajul s-a terminat. Admir oamenii, clădiriile vechi și uneori mă întâlnesc cu noi părți ale orașului, Descopăr o nouă bancă la umbră, un nou local cu masa destul de mare pentru a încăpea laptopul, o băutură și un mini carnețel. Și așa, printr-o scurtă retrospectivă, descopăr că: eu n-am un ”sediu” pentru job-ul meu zilnic. Adică activitatea mea nu mai are un birou, loc bine definit. Paturile nu mai sunt pentru făcut amor, ci servesc pur și simplu pentru somn. Masa din bucătărie n-a mai văzut de mult un mic dejun sățios. Cafeaua nu se mai face la ibric, ci la expresorul din oraș.

Uneori mă gândesc că o rutină ar fi benefică. Să știu că în fiecare dimineață, mă trezesc la aceași oră, cu aceași motivație, urmând același program. Însă viața noii generații nu mai e așa. Noi nu mai mergem pe o bandă rulantă, de când ne naștem până când murim. Faptul că terminăm o facultate asta nu ne mai garantează un loc de muncă în domeniu.

Pasiunea nu ne dă de mâncare, dar ne hrănește. Sufletul – stomacul rămânând uneori pe jumătate plin.

Deseori ne spunem că ne băgăm picioarele și ”gata! de mâine mă angajez la o corporație. Acolo știu că am un salariu fix și energia nu se disipă la fel de repede.!”. Posibil că formula part time + proiecte extra este o soluție bună. Posibil. E exact ca și când erai mic și încercai să-ți menții echilibru pe acea bucată de lemn, la capetele căreia erai tu și un alt copil. Uneori el era mai greu, iar tu trebuia să te așezi mai în spate. De atunci ai început să faci compromisuri pentru a menține echilibrul. Voiai să te joci, iar asta te împingea să te adaptezi. Uneori de dragul prietenului, alteori de dragul timpului petrecut la aer curat, departe de biblioteca din casă.

Timpul a trecut, iar acea bucată de lemn este viața ta. Acum nu mai ai doar două elemente de ținut în balans. Ai viața socială, profesională, obligațiile casnice și responsabilitățile față de tine. E mai greu, dar cât de greu poate totuși să fie? Prefer să mor de râs rememorând o situație dificilă, decât să mor de plictiseală.

Photo credit: Josepha Blanchet