Credeam că sunt normal până să-l întreb pe celălalt

Feminismul în ziua de astăzi a devenit ceva la modă. O normalitate. E normal, firesc să respecți fiecare individ în parte, e normal să încurajezi egalitatea între genuri. Ei, dar ideea cu normalitatea e ceva tare fascinant. Fascinant din punctul de vedere că niciodată nu vom putea delimita ce e normal, de ce e anormal.

A fi sau a nu fi normal?

Asta este întrebarea, dacă te aflii după anii 70. Până în anii 70, termenul de normalitate nu era un subiect de discuție. Dacă nu prezentai ”defecțiuni majore” (fizice, psihice) erai normal. Ideea de convenție s-a păstrat până în ziua de astăzi. Până aici nimic schimbat. Noutatea apare după anii 70 când ”niște cercetători britanici” își pun întrebarea ”Care-i faza cu normalitatea?”. Ei și ce să vezi, oamenii încep să își dea fiecare cu presupusul ”oare ce-o fi normalitatea?”.

Cum oamenii sunt din fire diferiți, având păreri diferite, era și firesc să se împartă în tabere. Astfel s-au făcut taberele celor pro educație sexuală și contra, pro comunism și contra, pro supă și contra. Ideea este următoarea: dacă erai pro primăvară și întrebai pe colegii tăi de grup ”sunt normal sau nu?”, aceștia îți răspundeau ”firesc că ești normal!”. Însă dacă te aventurai pe tărâm străin, adresând ”opoziției” aceași întrebare aceștia îți negau convingerea cum că ai fi normal. Pentru ei erai orice înafara razei de normalitate.

Ideea cum că ”ești ca noi, te acceptăm, ești ca ei, te refuzăm” nu este una de nouă, dar ea rămâne încă de actualitate. Faptul că fiecare grup are o identitate proprie e de îmbrățișat și acceptat ca o trăsătură a grupului – un grup există doar acolo unde există și un scop comun. Problema cu grupurile este în momentul în care scopul comun este discriminarea celuilalt. A forma o coaliție și a fi în opoziție reprezintă două idei diferite. Coaliția este ”noi vs ei”, pe când opoziția este ”eu + susținătorii vs ei”.

Concluzionând …

… putem forma câte grupuri vrem. Putem să ne afiliem câtor grupuri vrem. Însă, odată ce etichetele grupurilor din care facem parte nu reprezintă un subiect de dezbatere, ci unul de putere, cantitate – majoritatea câștigă – atunci etichetele sunt doar niște abțibilde fără valoare.

Scopul nostru ar fi să aducem zi de zi valoare în viața noastră și a celor din jur, nu să îl anihilăm pe celălalt. La o adică, celălalt este oglindirea noastră. Ar fi păcat ca într-o zi să nu te mai poți privi în oglindă sau mai rău, să o faci fără a te recunoaște în ea.

Ca o idee concluzivă, a fi normal este cea mai anormală acțiune cu putință. Verdictul de normalitate stă în ochiul privitorului și în glasul aproapelui tău!

Comuni(ta)-te. Puterea de-a comunica cu tine

Când oamenii ne inspiră, nu trebuie să-i venerăm în liniște. Ar trebui să-i tragem de mânecă și folosind niște cuvinte simple, sincere, să le spunem: ”Tu, chiar mă inspiri. Deși nu vei apărea în lista mea de persoane cărora le voi mulțumi în cazul unui discurs Oscar, impactul acțiunilor tale au un ecou în viața mea!”

Posibil să nu sune chiar așa. Posibil și să nu ai cui să-i spui asta momentan. Posibilul naște propabilitatea unei schimbări în viitor. Probabilul actual va genera un posibil în viitor.

Probabil acum nu am cui să îi spui, dar posibil să întâlnești pe cineva în viitor!

Oameni există. Oameni inspiraționali există. Proporția dintre oameni și oameni inspiraționali e 1:1. De ce? Fiindcă în interiorul fiecăruia zace un potențial exploatat sau încă nu. Ne naștem cu o maleabilitate incredibilă și cu o dorința inconștientă de creștere. Începem prin a ne dori să apucăm jucăria de pe raftul din cameră, urmând să visăm să (ne) apucăm de un nou eveniment cu-n impact major în comunitate.

Datoriile fața de persoane le putem onora. Datoriile fața de noi înșine, uneori puțin mai greu. Însă, unei singure instanțe îi rămâne pe veci datori — comunitatea din care facem parte. Acest lucru se datorează faptului că cu voința noastră sau nu, fiecare zi ne modelează!

Știu, poate sună prea pompos sau de-a dreptul dramatic. Probabil. Însă, cum în fiecare moment mă consider produsul comunității din care fac parte, îmi vine greu să mă raportez la realitate altfel. Consider că, la fel cum mulțumim părinților pentru educația pe care ne-au oferit-o, la fel ar fi de cuvenit să mulțumim și comunității. Faptul că noi astăzi suntem ceea ce suntem, se datorează în aceași proporție atât bagajului genetic, cât și mediului din care facem parte. Dacă nu îl cunoșteai pe X și nu mergeai la evenimentul Y unde aflai de oportunitatea Z, existau mari șanse ca realitatea ta să nu fi fost XYZ.

De aceea, ca gând de încheiere mai spun atât: Comunică, cooperează și crează comunități. Doar așa vei evolua.

Eliberarea de sine, cu păstrarea sinelui.

Identifică o nevoie. Acesta este punctul de plecare pentru orice idee genială. Uneori nu dau glas ideilor, gândurilor, universului meu personal. Uneori, nu le dau glas și din frica de-a nu călca strâmb (câtă ironie: să nu te comporți cum trebuie în propriul tău univers, în lumea unde tu desparți binele de rău). Alteori, nu o fac dintr-un cu totul alt motiv. Un motiv esențial și cu o ponderă mai mare de adevăr: din frica de-a realiza că nu mă cunosc în adâncime. Îmi e frică să-mi penetrez sufletul, trecutul! Îmi e frică uneori să fac asociații libere.

Știu că autodezvăluirea este benefică omului. A spune lucrurilor pe nume este esențial, are un rol eliberator. Dacă nu vorbești tu despre tine acum, vorbește medicul despre tine după ce inima ta va ceda (lipsa autodezvăluirii în cazuri extreme duce la atac de cord).

Dar de unde acest gând despre autodezvăluire? Posibile cauze – nenumărate. Cauză identificată – valența cuvântului eliberare. Frica este sentimentul care ne dictează viața. Iar mie una îmi e frică să fiu sinceră. În mine există acea frică de-a nu mă detașa prea mult de mine, de-a mă elibera de probleme, vise, sfârșind cu mine!

Eliberarea de sine, cu păstrarea sinelui

Așa mi-ar plăcea! Să mă detașez, rămânând în contact. Să las lesa cât de lungă vreau, dar să știu că mereu libertatea are ca punct de plecare propria persoană.

Înainte să mă ia valul (ce dor îmi e de mare!) spuneam că ideile geniale iau naștere dintr-o nevoie. Nevoia mea este. Sunt, mai bine spus. Nevoile mele sunt. Multe. Diverse.

Cred în puterea eliberatoare a scrisului. Cred în scrisul de mână, jurnale și ceaiuri. Cred în propoziții fără sens. În cuvinte scrise la voia întâmplării. Consider. Frumusețea unui gând stă în incoerența de-al exprima. Frumusețea unei emoții în ilogica de-a-o explica.

Ai crede că sunt o fire boemă, care stă toată ziua în așternuturi proaspăt spălate, într-un dormitor cu geamul deschis, inspirând aer rece, proaspăt de munte. Poți crede. Și eu mă imaginez uneori în diverse situații. Îmi plac evadările. Posibilitățile. Schimbările de scenariu.

Dar eu, cine sunt? Sunt cea de ieri, cea de mâine? Oricine aș fi, cea din momentul de față nu pot fii… Ea tocmai s-a evaporat cu fiecare nouă literă pe care-o scriu.

Sigur ți-ar fi plăcut să o cunoști. Eu am întâlnit-o. De cunoscut n-am apucat. Dar știi cum se spune: ai o viață să cunoști un om, iar când crezi că ai făcut-o, timpul ți s-a scurs deja.

De aceea, nu încerca să te cunoști în totalitate. Nu-ți pierde timpul, încercând imposibilul. Cunoaște-te prin descoperire, nu prin analiză. Riscă, râzi, rămâi … în mișcare, în lumea asta în plină mișcare!


Scrisoare #1

Dragă cititor,

Nu te voi condamna dacă m-ai uitat! Nu te voi condamna dacă-mi vei spune: ”ai venit prea târziu!” sau ”când aveam nevoie de un articol pentru cafeaua de dimineață n-ai fost lângă mine.” Pot înțelege că oricât am crede că depindem de anumite persoane, obiecte sau obiceiuri, putem să ne îndepărtăm de ele, să ne fim suficienți nouă și fără ajutor din exterior.
Sincer, am trecut și eu prin momente în care interesul meu pentru un anumit lucru era pe pantă descendentă, iar fix înainte să-nchid ușa, a revenit în viața mea, de parcă nici n-ar fi plecat vreodată.
Eu am plecat de lângă tine. Am plecat în octombrie, înainte de ziua mea, și te-am lăsat singur cu niște articole care oglindeau un eu vechi, nesincronizat cu eul actual. Poate tu n-ai resimțit asemenea mie această lipsă de comunicare. Cu siguranță, în viața omului modern nu există doar o ușă deschisă. Concentrarea noastră este împărțită. Noi ne-mpărțim atenția, programul și uneori și sufletul. Dar uităm să ne focusăm pe o activitate. Credem că dacă în fiecare moment nu suntem în control absolut asupra întregii noastre activități zilnice, vom avea doar de pierdut.
Posibil,
Dar la fel de posibil este că atenția distribuită duce la fericire distribuită.
Uităm să ne dedicăm prezentului. Trăim cu fricile trecutului și frica viitoului. Credem că suntem doar un pion în această lume, când adevărul este că suntem creatorii propriei lumi. Inspiră adânc. Expiră lent. Relaxează-te! Începe să-ai grijă de tine! Înainte să termin de scris această primă scrisoare, vreau să-ți mai spun următoarele lucruri:

☑ singura realitate este acest moment

☑ va trebui să-ți urmezi propria cale în viață

☑ e ok să n-ai controlul absolut

☑ pacea interioară ține de tine și de nimeni altul

☑ gândurile negative sunt puternice numai când le crezi

☑ creezi prima oară în mintea ta, apoi proiectezi în lume

☑ dacă o crezi, o poți trăi

Deci dragul meu, în cazul în care ai parcurs această scrisoare, sper că-nafară de lectură pentru cafea, te-ai încărcat și cu energie pozitivă!
Pe curând!

De-a joaca ascunsa cu frica

 

Well you look like yourself
But you’re somebody else

Well you talk like yourself
No, I hear someone else though

Un articol care să-ți amintească de tine.

Trăim intens cu programe plănuite la minut. Suntem prinși într-o fugă continuă – dar nu eternă. Inevitabil se vor ivi momente în care programul se va termina, ieșirile în oraș se vor rări și orice liant de care am vrea să ne prindem pentru a continua agitația va dIspārea. După fugă îndelungată să te oprești este dificil, atât fizic, cât și mental. Alergi, te agiți, corpul se obișnuiește la mișcare, crești viteza. Alergi. Te detașezi de orice. De lume, de Tine și apoi… brusc, îți simți respirația. Ai senzația că amețești. simți că timpul se dilată. Corpul se relaxează. Mușchii ochilor se relaxează. Te uiți într-un punct fix. Te apucă frisoanele. durerea de cap. plânsul. Îți revezi viața la persoana a III-a, exact de unde te-ai părăsit.

Când extern totul se oprește, agitația continuă intern.

Zilnic trecem pe lângă oameni. În câmpul vizual ne intră sute de obiecte, cărora nu le dăm importanță, dar care rămân stocate pe retină sau în subconștient. Trecem pe lângă. Nu dăm importanță. Visăm anumiți oameni. Nu ne explicăm proveniența. Întâlnim oameni la care doar visam (sau pe care îi urmăream pe rețelele de socializare). Ne bucurăm.
Nu vrem să ne conștientizăm emoțiile. Nu vrem să ne descifrăm. Nu vrem să înțelegem mai mult decât ne este „predat”. Singurătatea ne sperie. Mă sperie. Poate pe tine nu.
Inițial credeam că făcem lucruri doar din egoism și autosuficiență. Din motivul că eu vreau să fiu mai la superlativ decât celălalt. Acum cred că egoismul este motivul pe care n-il repetăm, din frica de-a rosti motivul primar: frica. Ne este frică de singurătate. Ieșim cât mai des. Ne este frică de un refuz. Ne programăm măcar patru întâlniri pe zi – una tot se va termina cu un răspuns pozitiv. Ne este frică de imaginea noastră în societate. O imagine pe care ni s-a creat înainte să ne-o creem. Frica de un “eu” într-o lume de “noi”, în care “eu” să fie pe placul lui “noi”, dar eul puțin mai bun decât ei.
poză: Elliott Erwitt, 1963

versurile de la început: Flora Cash – You’re Somebody Else