Scrisoare #2: Eliberarea de sine, cu păstrarea sinelui.

Identifică o nevoie. Acesta este punctul de plecare pentru orice idee genială. Uneori nu dau glas ideilor, gândurilor, universului meu personal. Uneori, nu le dau glas și din frica de-a nu călca strâmb (câtă ironie: să nu te comporți cum trebuie în propriul tău univers, în lumea unde tu desparți binele de rău). Alteori, nu o fac dintr-un cu totul alt motiv. Un motiv esențial și cu o ponderă mai mare de adevăr: din frica de-a realiza că nu mă cunosc în adâncime. Îmi e frică să-mi penetrez sufletul, trecutul! Îmi e frică uneori să fac asociații libere.

Știu că autodezvăluirea este benefică omului. A spune lucrurilor pe nume este esențial, are un rol eliberator. Dacă nu vorbești tu despre tine acum, vorbește medicul despre tine după ce inima ta va ceda (lipsa autodezvăluirii în cazuri extreme duce la atac de cord).

Dar de unde acest gând despre autodezvăluire? Posibile cauze – nenumărate. Cauză identificată – valența cuvântului eliberare. Frica este sentimentul care ne dictează viața. Iar mie una îmi e frică să fiu sinceră. În mine există acea frică de-a nu mă detașa prea mult de mine, de-a mă elibera de probleme, vise, sfârșind cu mine!

Eliberarea de sine, cu păstrarea sinelui

Așa mi-ar plăcea! Să mă detașez, rămânând în contact. Să las lesa cât de lungă vreau, dar să știu că mereu libertatea are ca punct de plecare propria persoană.

Înainte să mă ia valul (ce dor îmi e de mare!) spuneam că ideile geniale iau naștere dintr-o nevoie. Nevoia mea este. Sunt, mai bine spus. Nevoile mele sunt. Multe. Diverse.

Cred în puterea eliberatoare a scrisului. Cred în scrisul de mână, jurnale și ceaiuri. Cred în propoziții fără sens. În cuvinte scrise la voia întâmplării. Consider. Frumusețea unui gând stă în incoerența de-al exprima. Frumusețea unei emoții în ilogica de-a-o explica.

Ai crede că sunt o fire boemă, care stă toată ziua în așternuturi proaspăt spălate, într-un dormitor cu geamul deschis, inspirând aer rece, proaspăt de munte. Poți crede. Și eu mă imaginez uneori în diverse situații. Îmi plac evadările. Posibilitățile. Schimbările de scenariu.

Dar eu, cine sunt? Sunt cea de ieri, cea de mâine? Oricine aș fi, cea din momentul de față nu pot fii… Ea tocmai s-a evaporat cu fiecare nouă literă pe care-o scriu.

Sigur ți-ar fi plăcut să o cunoști. Eu am întâlnit-o. De cunoscut n-am apucat. Dar știi cum se spune: ai o viață să cunoști un om, iar când crezi că ai făcut-o, timpul ți s-a scurs deja.

De aceea, nu încerca să te cunoști în totalitate. Nu-ți pierde timpul, încercând imposibilul. Cunoaște-te prin descoperire, nu prin analiză. Riscă, râzi, rămâi … în mișcare, în lumea asta în plină mișcare!


Scrisoare #1

Dragă cititor,

Nu te voi condamna dacă m-ai uitat! Nu te voi condamna dacă-mi vei spune: ”ai venit prea târziu!” sau ”când aveam nevoie de un articol pentru cafeaua de dimineață n-ai fost lângă mine.” Pot înțelege că oricât am crede că depindem de anumite persoane, obiecte sau obiceiuri, putem să ne îndepărtăm de ele, să ne fim suficienți nouă și fără ajutor din exterior.
Sincer, am trecut și eu prin momente în care interesul meu pentru un anumit lucru era pe pantă descendentă, iar fix înainte să-nchid ușa, a revenit în viața mea, de parcă nici n-ar fi plecat vreodată.
Eu am plecat de lângă tine. Am plecat în octombrie, înainte de ziua mea, și te-am lăsat singur cu niște articole care oglindeau un eu vechi, nesincronizat cu eul actual. Poate tu n-ai resimțit asemenea mie această lipsă de comunicare. Cu siguranță, în viața omului modern nu există doar o ușă deschisă. Concentrarea noastră este împărțită. Noi ne-mpărțim atenția, programul și uneori și sufletul. Dar uităm să ne focusăm pe o activitate. Credem că dacă în fiecare moment nu suntem în control absolut asupra întregii noastre activități zilnice, vom avea doar de pierdut.
Posibil,
Dar la fel de posibil este că atenția distribuită duce la fericire distribuită.
Uităm să ne dedicăm prezentului. Trăim cu fricile trecutului și frica viitoului. Credem că suntem doar un pion în această lume, când adevărul este că suntem creatorii propriei lumi. Inspiră adânc. Expiră lent. Relaxează-te! Începe să-ai grijă de tine! Înainte să termin de scris această primă scrisoare, vreau să-ți mai spun următoarele lucruri:

☑ singura realitate este acest moment

☑ va trebui să-ți urmezi propria cale în viață

☑ e ok să n-ai controlul absolut

☑ pacea interioară ține de tine și de nimeni altul

☑ gândurile negative sunt puternice numai când le crezi

☑ creezi prima oară în mintea ta, apoi proiectezi în lume

☑ dacă o crezi, o poți trăi

Deci dragul meu, în cazul în care ai parcurs această scrisoare, sper că-nafară de lectură pentru cafea, te-ai încărcat și cu energie pozitivă!
Pe curând!

De-a joaca ascunsa cu frica

 

Well you look like yourself
But you’re somebody else

Well you talk like yourself
No, I hear someone else though

Un articol care să-ți amintească de tine.

Trăim intens cu programe plănuite la minut. Suntem prinși într-o fugă continuă – dar nu eternă. Inevitabil se vor ivi momente în care programul se va termina, ieșirile în oraș se vor rări și orice liant de care am vrea să ne prindem pentru a continua agitația va dIspārea. După fugă îndelungată să te oprești este dificil, atât fizic, cât și mental. Alergi, te agiți, corpul se obișnuiește la mișcare, crești viteza. Alergi. Te detașezi de orice. De lume, de Tine și apoi… brusc, îți simți respirația. Ai senzația că amețești. simți că timpul se dilată. Corpul se relaxează. Mușchii ochilor se relaxează. Te uiți într-un punct fix. Te apucă frisoanele. durerea de cap. plânsul. Îți revezi viața la persoana a III-a, exact de unde te-ai părăsit.

Când extern totul se oprește, agitația continuă intern.

Zilnic trecem pe lângă oameni. În câmpul vizual ne intră sute de obiecte, cărora nu le dăm importanță, dar care rămân stocate pe retină sau în subconștient. Trecem pe lângă. Nu dăm importanță. Visăm anumiți oameni. Nu ne explicăm proveniența. Întâlnim oameni la care doar visam (sau pe care îi urmăream pe rețelele de socializare). Ne bucurăm.
Nu vrem să ne conștientizăm emoțiile. Nu vrem să ne descifrăm. Nu vrem să înțelegem mai mult decât ne este „predat”. Singurătatea ne sperie. Mă sperie. Poate pe tine nu.
Inițial credeam că făcem lucruri doar din egoism și autosuficiență. Din motivul că eu vreau să fiu mai la superlativ decât celălalt. Acum cred că egoismul este motivul pe care n-il repetăm, din frica de-a rosti motivul primar: frica. Ne este frică de singurătate. Ieșim cât mai des. Ne este frică de un refuz. Ne programăm măcar patru întâlniri pe zi – una tot se va termina cu un răspuns pozitiv. Ne este frică de imaginea noastră în societate. O imagine pe care ni s-a creat înainte să ne-o creem. Frica de un „eu” într-o lume de „noi”, în care „eu” să fie pe placul lui „noi”, dar eul puțin mai bun decât ei.
poză: Elliott Erwitt, 1963

versurile de la început: Flora Cash – You’re Somebody Else

[blogging] Primul pas spre o comunitate online

Acum două zile am postat primul articol din acest an. Cei care mă citesc periodic au reacționat pozitiv. Era într-un fel firesc să reacționeze pozitiv. Ei mă cunosc, unii mă știu de dinainte să am acest blog, alții datorită blogului. Cert este: cu toții m-au văzut și în carne și oase.

Comunitatea online

Una dintre menirile unui blog este să ajungă la cât mai multă lume. Oamenii să intre în contact cu blogul, iar cu timpul să se formeze o comunitate. Totuși să-ți formezi o comunitate în creștere nu pare a fi ușor și nu se poate realiza de azi pe mâine.
Să îți creezi o comunitate de oameni, cred că e mai greu decât să-ți faci prieteni în ziua de astăzi. Pe prieteni îi mai poți atrage cu o mimică frumoasă și simpla ta prezența în momentele lor de cădere. Dar celor care te urmăresc, nu le poți oferi nimic, înafară de simplele tale cuvintele. Ei citesc un șir de cuvinte care trebuie să aibă puterea de a transmite un mesaj, fără interacțiunea unor inflexiuni în voce sau mimică. E la fel cum ai încerca să-i dai unui copil care abia învață să citească un text de Shakespeare și acesta să aibă puterea să te facă să simț textul de parcă ar fi jucat de actorii potriviți. Dificil, nu imposibil. Fezabil, dar prin exercițiu și în timp.

Cu toții începem. Ce ne diferențiază este cât de departe suntem dispuși să mergem

În ultimul articol mi-am motivat absența, inactivitatea virtuală. Eu mi-am cerut scuze- ei m-au înteleș. Apreciez oamenii care înțeleg omul prin cuvântul uman și nu robotic.
Pentru a învăța ceva, trebuie să privești mai întâi. Educarea înseamnă expunere. Expunere atât la frumos, cât și la urât. Privesc, interiorizez și mai apoi acționez.
Inițial când am început să cochetez cu idea de-a-mi deschide un blog, am început prin a mă documenta. Am căutat diverse tipuri de bloguri existente, am început să răsfoiesc reviste și citeam orice fărâmă de text. Încercam să înțeleg cum voi vrea să scriu.
Care a fost cea mai grea lecție pe care a trebuit să o învăț? Autenticitatea vinde mai bine decât copierea succesului altuia. Când ești la început, în orice domeniu, privirea îți este ațintită spre cer, spre cei care sunt deasupra ta.

Oricine cred că este la început turist în New York. El pe pământ cu privirea spre cer, spre cel mai înalt etaj al zgârie noriilor. Dacă îi privești prea mult, riști să îți pară că se prăbușesc peste tine. Această prăbușire, în traducere proprie, a însemnat, că peste dorința mea se prăbușea ideea că orice aș vrea să încep, există deja destui mai buni decât mine. Destui mai buni decât mine. Nu destui ca mine!

Și-am început cu prima literă, și-am ajuns la al 72 articol. Și continui, mai mereu în pasul unui alt animal. Uneori, când descopăr o aplicație nouă, încerc să alerg ca un leopard prin descifrarea acesteia. Alteori, în zilele ploioase mă transfor într-un șoarece de bibliotecă sau într-un melc virtual. Mă împăunez când cineva îmi laudă munca și îmi doresc să mă transform într-un cameleon cu fiecare greșală gramaticală comisă. Sunt ceva în descoperire. Mai am mult să fiu om și și mai mult până să fiu o entitate în ale blogului.

[poezie] Visul unei nopți de vară

Visul unei nopți de vară

Photo by Lauren Mancke on Unsplash

Există zile în care nu-ți mai găsești locul în corpul tău!
Ai dansa cu visele altora, ai bea vin cu francezii! Oh, c’est formidable!
Fugim?
Geamuri larg deschise, perdele! Joc de umbre și vântul îți ridică ușor rochia! Desuurile ți le-ai uitat pe plajă!
Aseară! Nisip pe picioare!
Solzi de sirenă numeai azi noapte nisipul!
Pielea îți este mângâiată de soare! Pielea acea care cuprinde toate nimicurile care te fac să fi tu.
Tu sau cea din oglindă?
Tu sau portretul tău de pe oglinda apei?
Bea vin! Vin la tine? Mă voi duce în Franța!
Cum să nu îți placă? Oricum nu mănânc pâine, ce să caut în Franța?
Fragi și mure, piele de găina și pahare sparte!
Închide ochii, inspiră adânc!
Întinde-ți brațele!
Învârte-te până amețești!
Ai văzut-o pe Alice în acel dans halucinant? Ea a picat în gol într-o scorbură! Tu ai picat în tine într-un suflet prăfos! Imagini care vor păli la lumina zorilor!

Copii aleargă pe plajă cu baloane în mână! Poc! Visul s-a terminat!