Autorealizarea – nevoia secolului XXI

Cea mai de preț sursă de inspirație este viața de zi cu zi. Consider că nu există eșecuri sau înfrângeri. Există doar discursuri inspiraționale și oportunități de învățare continuă. Îmi place ceea ce studiez, fiindcă îmi plac oamenii. Îmi plac oamenii și de aceea, din această resursă inepuizabilă, vreau să extrag tot ceea ce pot oferi ei mai de preț. Știu că la proba de cățărat în copac, dintr-un zoo întreg, doar maimuța va putea duce la bun sfârșit sarcina. Și exact de aceea, fiind conștientă de diferențele individuale, consider că nu există om neînzestrat, ci neșlefuit în direcția corectă.

Potențial există. Ceea ce ne lipsește este atenția.

Dacă am privi partea plină a paharului și am asculta pentru a înțelege, nu reproduce, fiecare ar avea de câștigat.

Omul nu este o ființă solitară. Ne place să ne organizăm în grupe. Ne place să fim împreună, să socializăm și să creștem. Dacă ar fi să restrângem sfera de atenție, de la comunitatea mare, la relațile stric de cuplu am observa cu ușurință trei trend-uri apărute în decursul a trei generații.

Bunicii noștrii formau relații cu scop de supraviețuire. Ea gătea și hrănea pruncii. El muncea și aducea hrana pentru prunci. A doua generație trăiau relația cu scop amoros. Ea și el aveau copii. Ea și el se iubeau. Inovația apare cu cea de-a treia formă de relație – relația cu scop de împlinire. Acest tip de relație se bazează pe un ea, el și copii, unde ea și el au o relație, care are ca scop evoluția continuă a celuilalt pe fiecare plan, prin efort reciproc.

Asupra ceea ce vreau eu să pus focusul este că omul actual nu mai are doar o nevoie. Nu mai vrea ca o persoană să aibă doar o funcție: mama, doar să mă crească, partenerul de viață doar să mă iubească, iar șeful de la job doar să-mi ofere cadrul să mă dezvolt. Omul secolului XXI-a vrea să ineracționeze cu omul complex, nu omul-caracteristică.

Și încă ceva, dacă mai demult exista un oare care balans, o diferențiere între muncă și viață personală, acum aceste două domenii se întrepătrund. De aceea, este impersios necesar ca atât prietenii, cât și șeful să se adapteze noului trend.

Vrem complexitate, omogenitate și dezvoltare continuă.

Poate părea aproape nostim, cum eu spun șeful trebuie să fie așa. Adică e nostim că sunt anul doi la licență, fără experiență într-o adevărată companie și vorbesc despre cum văd eu lucrurile. Ei, poate chiar sunt faine lucrurile prin companii. Cu toate acestea, am întocmit o listă de buzunar despre cum văd eu că-ar trebui să se comporte un project manager, nu un șef. Youth Elite este un proiect, nu o companie

În general ne considerăm buni la toate. Ne pricepem aproape să facem o casă singuri – de la fundație, la acoperiș. Și cu atât mai mult suntem mai ”talentați” cu cât suntem și într-o funcție de conducere. Dacă sunt project manager, cu siguranță știu puțin din toate. Totuși, eu sunt de părere că un project manager e acea persoană, care e conștientă de potențialul echipei și înceracă să valorifice individul spre reușita proiectului.

Dacă ești project manager nu le știi pe toate, ci îi știi pe toți.

E important să îți cunoști echipa. Astfel vei știi cine va conduce echipa, când situația devine stresantă. Vei știi cine poate ține cea mai eficientă ședință și cine te-ar putea ajuta pe un task anume. E bun mindset-ul de fii de neînlocuit, dar la fel de important e și ideea: asigurăte-te că și fără prezența ta, dinamica echipei va continua să dea rezultate.

Dacă ar fi să enumer 4 sfaturi care momentan, m-au ajutat să lucrez în echipă cu alți oameni, acestea ar fi:

  • Acceptă ajutorul
  • Distribuie sarcinile conform potențialului individual
  • Dezvoltă calitățile co-echipierilor
  • Fii conștient de punctele lor slabe

Ce vreau eu să spun este că o echipă e un noi, nu o sumă de eu + eu + eu + … De aceea e important ca odată ce știi punctele tari a unei persoane, să-i dai task-uri pe măsură. O persoană se simte valorizată dacă: a. îi știi calitățile și b. îi dai cadrul în care ea să se exprime.

Calitățile le dezvoltăm, punctele slabe le conștientizăm

Satisfacția vine din dezvoltarea calităților, nu a punctelor slabe. Adică: oricât de mult timp ai investi într-o persoană cu un nivel scăzut de X, ea va putea să-și dezvolte acea capacitate doar până la nivelul mediu, mediocru. De aceea, în loc să irosești timp în a dezvolta o persoană în direcția în care ea nu este bună, mai bine ai încuraja saltul de la mediu la genial!

Veerle Provoost – filosofia unui subiect tabu

Inițial n-am înțeles sensul noilor mele materii din orar: psihologia vârstelor și psihologia educației. În paralel cu acestea merg și la cursul de pedagogie.

Nu știam cum să mă raportez la aceste materii. Singurul meu punct de plecare era termenul familie. Cu toții provenim dintr-o familie, indiferent de forma pe care o are aceasta. Cu toții avem un trecut și un viitor individual și comun. De aceea am ales să așez toate materiile de care nu am nevoie în prezent, în cutia ”istorie”. Am ales istorie și nu trecut/viitor, deoarece ciclicitatea istoriei m-a fascinat mereu. M-am născut într-o familie și îmi voi face o familie.
Am mers la cursuri si seminarii, am citit suportul de curs si am privit oamenii din jur. Nu am recepționat realitatea familiilor altcumva. Totuși, impinsă de curiozitate am ales sa caut TED-uri pe tema familiei. Din zecile de discursuri in jurul temei cum sa fii un adult responsabil si un parinte iubitor, am dat peste Veerle Provoost — ”Văd copiii donatorii de spermă ca parte a familiei?”  
Am fost crescută de doi părinți. Am beneficiat atât de partea maternă, cât și de cea paternă. M-am dezvoltat și într-o zi, având destule cunoștinte în domeniul geneticii și dezvoltând o anumită maturitate, le voi mulțumi prin ei, întregului arbore genealogic.
Ceea ce m-a facut sa dau play a fost întrebarea pe care a ridicat-o la fileu. Da, este despre familii tradiționale sau neconvenționale. Despre copii crescuți în adevăr rostit la timpul lui. Pe scurt: prezintă o temă tabu într-o manieră filosofică.

Veerle Provoost

Cele aproape 9 minute au o cursivitate fantastică. Veerle vorbește despre acest subiect, narând discuțiile purtate cu copiii acestor familii, când aceștia aveau o vârstă cuprinsă între 7 și 10 ani. Deși se poate sesiza naivitatea cu care răspund întrebărilor adresate, se poate sesiza și pe alocuri o maturitate. Nu vorbim despre maturizarea timpurie a copilului, ci de responsabilitatea adultului de-a prezenta realitatea mascată în poveste.

Adaptabilitatea x Empatia

Am crescut tradițional, dar asta nu mă împiedică să ies din bula mea și să gândesc diferit. Empatizez. Să empatizezi e o condiție fundamentală în psihologie și una esențială în viața de zi cu zi. Fiecare ducem în cochilia noastră un alt ansamblu de experiențe și trăiri. Cu toate acestea, când drumurile ni se intersectează, ne imaginăm părți din bagajul emoțional al celuilalt pentru a rămâne în aceași poveste.
Creștem. Ne adaptăm diverselor medii. Asemenea unei plante, care se dezvoltă pe două planuri interdependete: deasupra și dedesubtul pământului și omul are această însușire. Ne naștem într-o locuință, microcosmosul, urmând ca de la o vârstă să ne dezvoltăm în macrocosmosul-lumea întreagă. Educația pe care am dobândit-o ”sub pământ” o valorificăm deasupra, iar originile noastre, oricât de departe de ”trunchi” ne-ar purta viața nu trebuie să le uităm. Din acest periplu între cele două ”lumi” reiese interdependența.

Ținând cont că oamenii au opinii diferite, dar fiind sigură că cititorii mei sunt oameni care își formează opiniile bazate pe judecată vă las în compania Veerlei Provoost. Empatizează cu situația și adaptează-ți opinia!

Veerle Provoost — ”Văd copiii donatorii de spermă ca parte a familiei?”