Îmi imaginez uneori viața ca pe o rețea de neuroni. Fiecare neuron reprezintă un punct în care trebuie să ajungem, indiferent pe ce cale. Fie că vorbim despre acțiuni sau oameni, nu cred în coincidențe și nici în spontaneitatea unei alegeri. Fiecare are un substrat mult mai adânc în conștiință și suflet, iar tot ceea ce suntem noi este o proiecție a acestor două, mascată de inhibiții și temeri.

Teodorei i-am pus întrebări. Teodora le-a răspuns. Însă ceea ce ea nu știa era faptul că ea defapt nu dialoga cu mine, ci își spunea singură povestea personală. Se descria, se analiza și se prezenta. E mai ușor să te descri când te poți ghida de întrebări, mimica interlocutorului sau interesul din ochii lui. Cu alte cuvinte, invit în scenă, prezența din spatele blogului zgomotulgandului.ro – Teodora Mateoc.

Salutare! Am fost rugată să mă descriu în 10 caractere. Cu greu am reușit, iar răspunsul sună astfel: Complicată.

Deși nu o cunosc de multă vreme, Teodora chiar este o persoană complicată, aș spune chiar antitetică. Ea este studentă la medicină iar în loc să scrie rețete, ea scrie articole. Ea nu taie oameni, ci din contră, îi coase, îi întregește și le arată prin gesturi mărunte că sunt importanți și că au o sclipire.

Voi începe să vorbesc despre blog. Blogul s-a născut într-o noapte de vară după ce entuziasmul meu era destul de mare pentru a mă încuraja să public ceva scris de mine. Numele a apărut mai târziu și prin toamna lui 2012, când studiam la liceu Eminescu, mi-am dorit ca numele blogului meu să fie un oximoron, aveam deja gândul în minte, lipsea doar zgomotul. Așadar, aș putea spune că inspirația din spatele numelui a fost una poetică, aproape eminesciană.

Se spune că un geniu se naște la un secol. Cu Teodora nu a fost vorba despre genialitate, ci despre persevereță, responsabilitatea de-a scrie corect, sincer și neîncetat. Însă de când se poate vorbi despre Teodora-bloggerul?

Eu nu scriu de mică. N-am fost niciodată foarte creativă pe această parte. Eram preocupată să alerg cu copii pe stradă. M-am apucat de notițe când am început să ascult muzică. Scriam versurile melodiilor, apoi citate. A urmat perioada cititului, căci nici cu cărțile nu sunt prietenă din frageda copilărie. Și dintr-o dată, m-am trezit cu zeci de caiete pline de versuri, citate și notițe personale. Nu știu exact de ce scriu, dar știu că profa de română din gimnaziu mă încuraja să o fac. Zicea că am talent.

1 (14)Școala ne modelează. Profesorii, colegii, lecțile și pauzele. Toate acestea ne (pre)schimbă și ne ajută să înțelegem cine suntem cu adevărat. Poate nu școala ca instituție ne schimbă, poate doar tot ce stă în spatele sintagmei “anii de școală”: vacanțele, excursile, vizitele la muzee, mersul la teatru sau la meciul de baschet. Dintre acestea toate, Teodora și-a ales cititul.

Îmi place să citesc. Dacă ar trebui să aleg orice personaj dintr-o carte, care mi-ar place să fiu, mi-ar fi greu. Foarte greu căci de fiecare dată m-am regăsit într-o mică sau mare măsură în personajele pe care autorul mi le proiecta. Mi-ar plăcea să fiu poate boema anilor ’30 precum Anne Wiazemsky sau Eva lui Rebreanu, căci ea călătorește prin toate timpurile. Totuși… Printre puținele personaje în care nu m-am regăsit deloc și nici nu cred că mă voi regăsi cândva a fost cel al Fridei Kalho din Cartea secretă a Fridei Kahlo – F.G. Haghenbeck. Extravagantă, exotică, nonconformistă și sigură pe ea.

Deși originară e din Timișoara, pasiunea de-a explora lumea i-a stat mereu între dorință și realitate, pe vârful degetelor de la picioare.

Dacă aș avea un pic mai mulți bani, pe cuvânt că ai da rar de mine acasă. Într-un viitor nu știu dacă îndepăratat sau apropiat, vreau să încep călătoriile culinare. Ador să călătoresc și să mănânc. Mă simt atrasă de tot ce înseamnă orient, dar îmbrățișez și occidentul.

Dar până să străbată lume-n lung și lat, a povestit despre orașul ei natal. Despre locurile ei preferate și modul în care vibrația acestui oraș se răsfrânge asupra ei.

Timișoara e orașul în care m-am născut și am crescut. Cunosc fiecare străduță, iar înainte să mă arunc între paginile cărților groase de medicină, cunoșteam și toate localurile. Pe drum am pierdut ritmul cafenelelor, dar mai ales cel al restaurantelor.
Îmi este clar că un singur loc este cu adevărat special și anume pe malul Begăi, între podul Maria și Mihai Viteazu. Oricând acel loc este special. Are așa, o vibrație romantică, numai bună de scris, vărsat lacrimi și săruturi furate.

De la romantism, la realitate este un proces greu de urmat pentru un târziu boem. Însă orice boem, poate suporta mai bine realitatea atunci când i te adresezi cu apelativul un rebel fără cauză. Teodora se înscrie în această categorie însă ea, mereu, găsește o cauză pentru fiecare acțiune săvârșită, cuvânt spus. Deoarece protestele reprezintă în aceste zile un subiect controversat pentru unii, dar de-o importanță majoră, am rugat-o să vorbească despre societatea actuală, despre cum o percepe.

Sunt multe lucruri care mă supără, dar încerc să le trec cu vederea și mă străduiesc să fac ceva în acest sens. Nu lucruri mari, ci detalii mărunte care contează. Desigur, este ușor să dai vina pe altcineva, să pui în cârca altuia responsabilitățile tale, dar cel mai tare mă enervează atitudinea de atotștiutor de care românii, incluzându-mă și pe mine, dăm dovada. Cred că dacă fiecare și-ar vedea de treaba lui și ar încerca să facă lucrul său bine, am avea o șansă. Până atunci îți înghiți frustrările, încerci să alegi drumul drept și să construiești lucruri sănătoase. Oh, și mai sunt sechelele de mentalitate și conduită rămase din epoci optzeciste de mult apuse.


Dacă ți-a plăcut de Teodora-persoana, schițată sumar în acest interviu sunt sigură că-ți va plăcea să o cunoști și pe Teodora-bloggerița cu idei. Cel mai nou proiect al ei este BloggingTM 2.1.

Merită să spui ceea ce gândești!

%d bloggers like this: