Feminismul în ziua de astăzi a devenit ceva la modă. O normalitate. E normal, firesc să respecți fiecare individ în parte, e normal să încurajezi egalitatea între genuri. Ei, dar ideea cu normalitatea e ceva tare fascinant. Fascinant din punctul de vedere că niciodată nu vom putea delimita ce e normal, de ce e anormal.

A fi sau a nu fi normal?

Asta este întrebarea, dacă te aflii după anii 70. Până în anii 70, termenul de normalitate nu era un subiect de discuție. Dacă nu prezentai ”defecțiuni majore” (fizice, psihice) erai normal. Ideea de convenție s-a păstrat până în ziua de astăzi. Până aici nimic schimbat. Noutatea apare după anii 70 când ”niște cercetători britanici” își pun întrebarea ”Care-i faza cu normalitatea?”. Ei și ce să vezi, oamenii încep să își dea fiecare cu presupusul ”oare ce-o fi normalitatea?”.

Cum oamenii sunt din fire diferiți, având păreri diferite, era și firesc să se împartă în tabere. Astfel s-au făcut taberele celor pro educație sexuală și contra, pro comunism și contra, pro supă și contra. Ideea este următoarea: dacă erai pro primăvară și întrebai pe colegii tăi de grup ”sunt normal sau nu?”, aceștia îți răspundeau ”firesc că ești normal!”. Însă dacă te aventurai pe tărâm străin, adresând ”opoziției” aceași întrebare aceștia îți negau convingerea cum că ai fi normal. Pentru ei erai orice înafara razei de normalitate.

Ideea cum că ”ești ca noi, te acceptăm, ești ca ei, te refuzăm” nu este una de nouă, dar ea rămâne încă de actualitate. Faptul că fiecare grup are o identitate proprie e de îmbrățișat și acceptat ca o trăsătură a grupului – un grup există doar acolo unde există și un scop comun. Problema cu grupurile este în momentul în care scopul comun este discriminarea celuilalt. A forma o coaliție și a fi în opoziție reprezintă două idei diferite. Coaliția este ”noi vs ei”, pe când opoziția este ”eu + susținătorii vs ei”.

Concluzionând …

… putem forma câte grupuri vrem. Putem să ne afiliem câtor grupuri vrem. Însă, odată ce etichetele grupurilor din care facem parte nu reprezintă un subiect de dezbatere, ci unul de putere, cantitate – majoritatea câștigă – atunci etichetele sunt doar niște abțibilde fără valoare.

Scopul nostru ar fi să aducem zi de zi valoare în viața noastră și a celor din jur, nu să îl anihilăm pe celălalt. La o adică, celălalt este oglindirea noastră. Ar fi păcat ca într-o zi să nu te mai poți privi în oglindă sau mai rău, să o faci fără a te recunoaște în ea.

Ca o idee concluzivă, a fi normal este cea mai anormală acțiune cu putință. Verdictul de normalitate stă în ochiul privitorului și în glasul aproapelui tău!

2 thoughts on “Credeam că sunt normal până să-l întreb pe celălalt”

  1. A fi sau a nu fi rautacios? Cred ca daca iti zic ca verbul “a fi” la infinitivul negativ se scrie cu un singur “i” nu sunt foarte rautacios 🙂 … In rest, ma bucura sa descopar oameni care se straduiesc sa produca materiale culturale si critici de arta la modul cel mai serios, taman la noi in Timisoara 🙂 keep it up!

Merită să spui ceea ce gândești!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.