În pandemie se spune că petreci mai mult timp cu cei dragi. Ai mai mult timp. Asta e adevărat. Dar timp cu oamenii este discutabil.
Îi spun dimineața, “neata” surorii mele, eu intrând în baie, ea așezându-se la birou. Măncăm împreună prânzul. E un sentiment frumos! Îmi amintește de viața de dinainte de carantină. Asta făceam și înainte. E asemenea unui cârlig între trecut și prezent.
Apoi ambele ne ridicam de la masă, mergem în fața cărții de chimie sau a laptopului (după caz și abilități intelectuale).
Urc să-mi iau apă. Fac o pauză. Eu stau. Sora învață. Cobor să îmi continui treaba.
După un timp obosesc. Urc. Se mănâncă sau se râde la un serial. Eu mai am taskuri de bifat.
E ora 18:00. Îmi fac o cafea. Urmăresc un TED. Pun pe pauză. Notez. Se termină discursul. Pun foaia în dosar și aștept ziua să folosesc acele informații. Ziua aceea poate fi și mâine. Dacă este? Nu am destule cunoștințe. Deschid alte zece tab-uri: udemy, ted, coursera și mă înscriu la cursurile care par să ma ajute pe viitor (înțelegi, în acea perioadă viitoare incertă, dar care va veni cu siguranță). „Dar ce recomandări interesante… Hai că mă înscriu și la ele. Nu sunt scumpe. Sunt gratis!”.
De o lună sunt(em) în carantină. Am/avem timp să le fac(em) pe toate!
Notificare: pe mâine trebuie să predai tema la materia X. E ora 22:00. E și mâine o zi. O fac mâine. Fac curat pe birou. „A, uite cafeaua!”. Acum, beau prima gură de cafea pe acea zi. „Doar nu am făcut-o degeaba!”
Este ora 1:00. Am făcut sport, salvat douăzeci de poze pe Pinterest, răspuns la mesajele la care (aparent) credeam ca am răspuns de-a lungul zilei. Ce bine ca oamenii nu mai sunt trezi. E timpul să mă culc.
Notificare: „hei, salut! Uite un video interesant.” Nu am căști. Îl ascult mâine. E și mâine o zi. Dar ce nu știu eu azi este că mâine este o zi, dar acea zi deja are pregătite deja alte activități.
Astfel: carantina nu este o perioadă a timpului nelimitat, ci a restanțelor zilnice, a situațiilor aparent rezolvate și a cafelelor ideale pentru ora zece seara.