6.500 de cărămizi. Două ore jumătate de spectacol. EUROPA scris de David Greig, regizat de Alexandru Mihăescu este spectacolul dimensiunilor mari aparente. Aparent ai spune că acest spectacol este unul ofertant, plin de dinamism. Totuși realitatea este una cu totul alta. Spațiul de joc: o gară și un bar – Calypso. Atât este decorul scenic. Atât este și paleta de atracții al orășelului de la graniță.

Într-un spațiu atât de îngust, mintea poate fi doar îngustă. Tradiționalii dictează. ”M-am născut aici, aici e acasă, aici voi muri!” Tradiționalul impune granițe. Granița între bine și rău, între noi și voi. Porind de la această delimitare de cadru, imaginați-vă următoarea situație: Într-un spațiu tradiționalist, în care mulți îsi pierd locul de muncă, doi refugiați sosesc pe peronul gării. Cum vor fi văzuți? Sunt ei povara sau salvarea acelei comunități?

Când dorință nu e, nici de imaginație nu poate fi vorbă.

Katia și Sava poposesc în gara d-nului Fret. Ei vor să-și continue drumul spre civilizație, însă le lipsesc actele. Neavând un adăpost, transformă gara în casa lor. Se spune că oglinzile măresc spațiul. Oglinzile reflectă și te poți reflecta în ele. Ele invită la simetrie. Două fice și doi tați – unii biologici, alții spirituali.

Ciocnirea dintre ”îmi doresc să” și ”nu pot să”.

Fiica gării, Adele îi povestește viața din spatele pădurii. Ea vrea să călătorească. Fiica biologică, Katia, pe cea de după. Ea călătorește deja.
Deși viețile lor sunt total diferite – una a suferit un divorț, alta are un loc pe care să-l numească acasă, acest orășel pare a fi un acasă provizoriu pentru ambele. Ambele au dorința de evadare din orășelul cu o gară nefuncțională, spre o Europa de Vest a tuturor posibilităților. Adele are nevoie de un partener de drum. Katia de un pașaport.

Soluția? Un traficant de marfă. Aparent sigură și totuși nu. Ajutorul se oferă … cu un preț.

Defapt, EUROPA prezintă călătoria Katiei și a Adelei spre sine, nu spre Europa. Vorbește despre călătoria individului spre auto descoperire, spre propria identitate. Noi (ne) impunem granițe, când defapt acestea sunt fluide. Ne imaginăm. Visăm. Și dacă o facem destul de des, acel vis devine realitatea noastră.

Motivul trenului care nu mai vine, este exact ca a momentului potrivit. Cu toții așteptăm momentul potrivit pentru a începe să facem o schimbare în viața noastră. Totuși momentul potrivit nu este unul anume, ci acela în care pornești să faci ceva. Dar când stația este goală. iar trenurile trec în viteză fără a se opri, totul devine și mai dureros.

Fără dorință, oportunitățile trec în viteză pe lângă noi.

Merită să spui ceea ce gândești!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: