”Ce bine ar fi fost să fi scris acest articol pe o foaie. Măcar foaia nu necesita un ”save as”. Foaia păstra totul, fără a o ruga să facă asta!… Ok, da, așa este, foaia se putea pierde, la fel ca și articolul pe care l-am scris în Notes și am uitat să dau ”save as”! Minunat! Trăiască tehnologia. Data viitoare scriu pe pereți. Greu îmi vine a crede că va dărâma cineva pereții, înainte să pot transcrie acel text pe curat, transformându-l în articol pe blog!”

– monolog interior – 16 octombrie 2019, ora 13:17:20

Generația Z nu mai are un birou, ci un oraș!

În ultimul articol îți povesteam despre comunități, cafele și o cafenea simplă și atipică. Ideea e că mie îmi place mult să mă plimb prin oraș. Mă plimb prin parcuri, piețe și străduțe. Plimbarea mea, însă, niciodată nu este pasivă. Mereu mă plimb activ. Îmi aprind antenele și le las să detecteze oportunități și locații noi. Dacă m-ar opri cineva pe stradă pentru a face un fotoreportaj despre ”obiectele din poșeta unui tânăr”, elementele pe care le-ar găsi ar fi aproximativ aceleași în fiecare zi: sticla de apă, portmoneul, laptopul, încărcătorul de telefon și după caz, bonuri sau post it-uri mototolite. Aceasta este poșeta mea. Poșeta unui melc modern.

Continui să mă plimb. Fotoreportajul s-a terminat. Admir oamenii, clădiriile vechi și uneori mă întâlnesc cu noi părți ale orașului, Descopăr o nouă bancă la umbră, un nou local cu masa destul de mare pentru a încăpea laptopul, o băutură și un mini carnețel. Și așa, printr-o scurtă retrospectivă, descopăr că: eu n-am un ”sediu” pentru job-ul meu zilnic. Adică activitatea mea nu mai are un birou, loc bine definit. Paturile nu mai sunt pentru făcut amor, ci servesc pur și simplu pentru somn. Masa din bucătărie n-a mai văzut de mult un mic dejun sățios. Cafeaua nu se mai face la ibric, ci la expresorul din oraș.

Uneori mă gândesc că o rutină ar fi benefică. Să știu că în fiecare dimineață, mă trezesc la aceași oră, cu aceași motivație, urmând același program. Însă viața noii generații nu mai e așa. Noi nu mai mergem pe o bandă rulantă, de când ne naștem până când murim. Faptul că terminăm o facultate asta nu ne mai garantează un loc de muncă în domeniu.

Pasiunea nu ne dă de mâncare, dar ne hrănește. Sufletul – stomacul rămânând uneori pe jumătate plin.

Deseori ne spunem că ne băgăm picioarele și ”gata! de mâine mă angajez la o corporație. Acolo știu că am un salariu fix și energia nu se disipă la fel de repede.!”. Posibil că formula part time + proiecte extra este o soluție bună. Posibil. E exact ca și când erai mic și încercai să-ți menții echilibru pe acea bucată de lemn, la capetele căreia erai tu și un alt copil. Uneori el era mai greu, iar tu trebuia să te așezi mai în spate. De atunci ai început să faci compromisuri pentru a menține echilibrul. Voiai să te joci, iar asta te împingea să te adaptezi. Uneori de dragul prietenului, alteori de dragul timpului petrecut la aer curat, departe de biblioteca din casă.

Timpul a trecut, iar acea bucată de lemn este viața ta. Acum nu mai ai doar două elemente de ținut în balans. Ai viața socială, profesională, obligațiile casnice și responsabilitățile față de tine. E mai greu, dar cât de greu poate totuși să fie? Prefer să mor de râs rememorând o situație dificilă, decât să mor de plictiseală.

Photo credit: Josepha Blanchet

One thought on “mor de râs – rareori de plictiseală”

Merită să spui ceea ce gândești!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.