Patti Smith | Pe când eram doar niște puști | 2014

Să începi cartea cu finalul e o prostie sau o provocare? Dacă alegi acest drum oare misterul se spulberă?

Prima lectură autobiografică asupra căreia am meditat a fost Confesiunile unei dependente de artă – Peggy Gugenheim. Prin intermediul ei am cunoscut personalitățile secolului trecut. Peggy mi-a vorbit pentru prima oară despre Piet Mondrian si Alberto Giacometti. Însă lecția cea mai importantă a fost reîntâlnirea cu specificul românesc. Știam că Brâncuși este emblematic pentru spațiul mioritic, însă faptul că Peggy, un non-român, vorbea cu atât patos despre el, îngroșa importanța acestei personalități.

De ce am pomenit de Peggy? Deoarece ea, este unul dintre elementele de legătură între romanul acesteia și cel al artistei Patti Smith. Cele două s-au întâlnit în viața reală și au avut prieteni comuni. Ambele vorbesc despre Andy Warhol și Constantin Brâncuși. Nu știu dacă succesul acestor dame se datorează perioadei în care au trăit sau pasiunii pe care au pus-o în munca lor.

Despre autor

Patti Smith (Patricia Lee Smith) s-a născut în penultima zi a anului 1946. Viața ei a gravitat în jurul diverselor forme de artă – muzică, desen, poezie. Unicitatea acestui personaj rezidă din îmbinarea muzicii rock cu poezia. Mulți o cunosc datorită influenței aduse stilului de muzică punk-rock. Cel mai cunoscut cântec este  “Because the Night“, scris împreună cu Bruce Springsteen. Romanului autobiografic Pe când eram doar niște puști, distins în anul 2010 cu premiul National Book Award este este o promisiune făcută lui Robert Mapplethorpe, colegului ei de viață.

https://i2.wp.com/www.jambase.com/wp-content/uploads/2017/04/patti-smith-patti-smith-c6a26abd-7c46-4276-b5bb-6aa6076a5d03_37551_TABLET_LANDSCAPE_16_9-1480x832.jpg?resize=584%2C328&ssl=1

Despre carte

Pe când eram doar niște puști prezintă o viața în care sfârșitul pălește în fața intensității acțiunii. Moartea lui Robert rămâne irelevantă, dacă o privești ca acțiune prezentă, în loc de efect al unei vieți de fugar.
Afli despre moarte de la început. Știi la ce să te aștepți. Ajungi la finalul cărții și recitind despre Robert pe patul de moarte îți trezește aceași uimire. Însă uimirea nu este provocată de uitarea sfârșitului, ci de regretul că Patti-Robert nu poate dura o eternitate și încă o zi!
Cartea surprinde evoluția protagonistei din momentul în care hotărăște să părăsească orașul natal până la moartea lui Robert. În incipit, Patti se află în fața unei decizii importante: să rămână la fabrica din oraș sau să-și încerce norocul în New York? Fiind o fire spontană, acceptă provocarea și numește New York-ul viitoarea ei reședintă. Îl cunoaște pe Robert, iar conexiunea dintre ei se formează instant.

https://i0.wp.com/media.npr.org/assets/artslife/books/2010/01/just-kids/patti-robert_wide-c86ad370b578c009bdd2360323f1be79d47e7ad8.jpg?w=584&ssl=1

Intimitate

Frații au o intimitate, îndrăgostiții alta, iar Patti si Robert o combinație între. Orașul New York a fost un spațiu nou pentru fiecare – Robert venea din Floral Park, Queens, iar Patti din Chicago, Illinois. Noul oraș a fost scena unei prietenii care a putut fi despărțită doar de un somn adânc.

Știam că într-o zi eu aveam să mă opresc, iar el avea să meargă mai departe, dar până atunci nu ne putea despărți nimic.

Fiecare protagonist și-a construit viața în jurul celuilalt. Robert a fost atât Răul necesar, cât și o provocare. Ambele și puțin mai mult.

https://i1.wp.com/79hbm1979mg58bnh1fp50y1bry.wpengine.netdna-cdn.com/wp-content/uploads/2016/03/L2012_88_378_0-1.jpg?w=584

El a fost pentru Patti ceea ce a fost Spânul pentru Harap Alb. Odată ce Patti s-a obisnuit cu peisajul newyorkez, el a început să pălească, urmându-și propriul drum. Însă dualitatea ființei s-a putut observa până în final: Robert-Sam, Robert-Patti. Deasemenea, prin modul lui de-a fi, el a fost o continuă provocare pentru Patti. El a provocat-o să devină artista complexă. Desenatul, scrisul de poezii, care s-au verbalizat în cântece au fost imboldul lui.
Ei nu erau ei însăși, ci fiecare era oglindirea celuilalt. ClișeiC, nu? Însă clișeul nu continuă, nu se concretizează în relație de basm, ci ceva mai mult.

— Noi n-am avut copii, a zis cu tristețe.

— Lucrările noastre sunt copiii noștri.

Legat de noroc în viață este impropriu să vorbim! Patti nu datorează nimic destinului, ci tuturor posibilităților pe care le-a fructficat. A transformat frica de necunoscut în familiaritatea unui oraș-acasă.

Unde duce totul? Ce va deveni din noi? Acestea erau întrebările noastre tinere și răspunsurile au fost dezvăluite. Totul se duce unul la celălalt. Noi devenim noi înșine.

Merită să spui ceea ce gândești!