Inițial n-am înțeles sensul noilor mele materii din orar: psihologia vârstelor și psihologia educației. În paralel cu acestea merg și la cursul de pedagogie.

Nu știam cum să mă raportez la aceste materii. Singurul meu punct de plecare era termenul familie. Cu toții provenim dintr-o familie, indiferent de forma pe care o are aceasta. Cu toții avem un trecut și un viitor individual și comun. De aceea am ales să așez toate materiile de care nu am nevoie în prezent, în cutia ”istorie”. Am ales istorie și nu trecut/viitor, deoarece ciclicitatea istoriei m-a fascinat mereu. M-am născut într-o familie și îmi voi face o familie.
Am mers la cursuri si seminarii, am citit suportul de curs si am privit oamenii din jur. Nu am recepționat realitatea familiilor altcumva. Totuși, impinsă de curiozitate am ales sa caut TED-uri pe tema familiei. Din zecile de discursuri in jurul temei cum sa fii un adult responsabil si un parinte iubitor, am dat peste Veerle Provoost — ”Văd copiii donatorii de spermă ca parte a familiei?”  
Am fost crescută de doi părinți. Am beneficiat atât de partea maternă, cât și de cea paternă. M-am dezvoltat și într-o zi, având destule cunoștinte în domeniul geneticii și dezvoltând o anumită maturitate, le voi mulțumi prin ei, întregului arbore genealogic.
Ceea ce m-a facut sa dau play a fost întrebarea pe care a ridicat-o la fileu. Da, este despre familii tradiționale sau neconvenționale. Despre copii crescuți în adevăr rostit la timpul lui. Pe scurt: prezintă o temă tabu într-o manieră filosofică.
Veerle Provoost
Cele aproape 9 minute au o cursivitate fantastică. Veerle vorbește despre acest subiect, narând discuțiile purtate cu copiii acestor familii, când aceștia aveau o vârstă cuprinsă între 7 și 10 ani. Deși se poate sesiza naivitatea cu care răspund întrebărilor adresate, se poate sesiza și pe alocuri o maturitate. Nu vorbim despre maturizarea timpurie a copilului, ci de responsabilitatea adultului de-a prezenta realitatea mascată în poveste.

Adaptabilitatea x Empatia

Am crescut tradițional, dar asta nu mă împiedică să ies din bula mea și să gândesc diferit. Empatizez. Să empatizezi e o condiție fundamentală în psihologie și una esențială în viața de zi cu zi. Fiecare ducem în cochilia noastră un alt ansamblu de experiențe și trăiri. Cu toate acestea, când drumurile ni se intersectează, ne imaginăm părți din bagajul emoțional al celuilalt pentru a rămâne în aceași poveste.

Creștem. Ne adaptăm diverselor medii. Asemenea unei plante, care se dezvoltă pe două planuri interdependete: deasupra și dedesubtul pământului și omul are această însușire. Ne naștem într-o locuință, microcosmosul, urmând ca de la o vârstă să ne dezvoltăm în macrocosmosul-lumea întreagă. Educația pe care am dobândit-o ”sub pământ” o valorificăm deasupra, iar originile noastre, oricât de departe de ”trunchi” ne-ar purta viața nu trebuie să le uităm. Din acest periplu între cele două ”lumi” reiese interdependența.

Ținând cont că oamenii au opinii diferite, dar fiind sigură că cititorii mei sunt oameni care își formează opiniile bazate pe judecată vă las în compania Veerlei Provoost. Empatizează cu situația și adaptează-ți opinia!

Veerle Provoost — ”Văd copiii donatorii de spermă ca parte a familiei?”  

Merită să spui ceea ce gândești!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: