Ziua măștilor la Fest FDR

Viața unui om este un nesfârșit șir de eroi. – Marin Preda

Poză de copertă: Pliscan Adrian

Te afli în anul 1989. Indiferent dacă la momentul acela aveai o vârstă pe plus ori pe minus, iei parte la întregul an. Ai impresia că zboară prin fața ochilor. În fața ta 9 contururi. Cu fiecare minut, fiecare contur pe rând întruchipează mai multe persoane, persoane care au trăit în acel an, indiferent dacă pe câmpul de luptă, în fața unui televizor cu imagine bicromatica sau într-o sală de teatru neîncălzită. Ei au existat, au avut fiecare o poveste. Oare anul 1989 poate însemna mai mult decât ultima lună, luna schimbării românești, poate primi acest an, o altă conotație decât cea de “anul revoluției”?

Exact acestei întrebări își propune să răspundă piesa de teatru Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan. Pentru a se contura această piesă de teatru, au fost nevoie de multe introspecții din viața echipei tehnice și artistice. S-a încercat prezentarea acestui an, detașându-se de clișeele “a fost bine” sau “a fost rău”, dorind a se urmări latura personală a celor întâmplate. Deoarece, anul 1989 îmi este cunoscut doar din manualul de istorie, ori arhiva colectivă a familiei mele, această piesă a fost una dintre cele mai sincere lecții de umanitate. Am putut urmări firul cronologic al întâmplărilor, am schimbat de-a lungul acelor două ore diferite mimici ale feței, urmând ca finalul să-mi pară asemenea unei pante abrupte: “Nae Gavrilă și-a luat viața de fericire, în aceași seară în care Ceaușescu a fost omorât. O fi el cel mai prost om, ori cel mai inteligent?”.

Am rămas mască, cum s-ar spune!

A doua zi din festivalul Fest FDR s-a jucat în spatele măștilor. S-a povestit despre măști, s-a jucat la limita între real și imaginar, ca la finalul zilei să te întrebi: de câte măști dispune un individ? Iar dacă ultimul spectacol al zilei anterioare, Vânt de primăvară prin piersici de Mihai Malaimare, a avut ca sâmbure cultura chineză, îmi permit să prezint problematica măștilor pe “filială chineză”:

Chinezii îți pot răspunde cu un citat frumos, când întrebarea sună: “ce e viața unui om?”. Printr-un răspuns simplu, într-o manieră ușor ironică, ei îți vor replica “o permanentă piesă de teatru”! Un balamuc, o mascaradă … un real preconceput! Dar dacă nu reprezinți omul secolului al XXI-lea, care este mereu pe fugă, nelăsând loc de răspunsuri, ci înconjurându-se doar de întrebări, vei afla substratul acestui citat!

Da, este o piesă de teatru, dar fiecare dintre noi, posedăm trei măști, cu care putem pendula în viață. Prima este “masca societății”, reprezentandu-te pe tine ca om în societate. A doua apare atunci când ești cu prietenii, ea fiind numită și “masca socială”. Iar ultima, pe care avem curajul să o purtăm doar când suntem noi cu noi, este “masca singurătății/ a sufletului”. Masca singurătății nu reprezintă modul tău închis de a fi, ideea de antisocial, ba din contră, reliefează puterea fiecăruia de a se autojudeca într-un mod onest și obiectiv. Fiecare trebuie să-și deschidă sufletul și să facă o intensă introspecție asupra propriei existențe. Astfel aceste măști se pot ușor confunda cu o matrioscă. Nu poți cunoaște ce se află în interiorul unui om, fără a avea curajul de a-l descoperii în adâncime. Ultima dintre măști, însă rămâne mereu ascunsă, fiind în concordanță cu tine, locul acesteia fiind în spatele celorlalte. Tu îți porți cu “responsabilitate” măștile?

Programul zilei pe mâine

ora 17.00, Studio „Uțu Strugari” | VORBEȘTE CU MINE | de Ion-Ardeal Ieremia, Teatrul Național Timișoara

p.s. Ilinca Manolache îți meriți premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Tu ai fost și motivul pentru care am vrut să vizionez această piesă de teatru. Nu te-am văzut în alte piese de teatru, dar rolul acesta îmi va rămane multă vreme în minte. Mulțumesc! 🙂

p.s.s. Azi am văzut Casa cu pisici de Radu Iacobean! Aceași actriță, alt rol- rol antonimic celui de ieri. Pe zi ce trece (la propriu) mă farmeci cu jocul tău actorisesc! Chapeau!